Bune și rele

Vacanța de două luni a lui D se termină duminică. De luni rămân iarăși singură peste zi cu LS. Să văd ce și cum pot face. Viața cu LS e foarte interesantă, dar și (risc asumat) destul de stresantă momentan. Casa e un haos permanent, parcă nici nu are sens să o mai pun la loc în ordine, dar ordinea are și ea efectul ei benefic. Singurele momente exclusiv pentru mine sunt cele când doarme. Atunci mă reîncarc. Sunt în general nerăbdătoare și stau prost cu nervii. Pun asta și pe seama unui preparat cu hormoni la care trebuie să apelez (temporar) doar de nevoie. Zilele astea am reușit să ieșim un pic să ne plimbăm. Noi trei. Că ”noi 5” (a se înțelege și părinții lui D) are prea puține șanse, ori din cauză că e prea cald, ori e prea mult soare, plouă, bate vântul, ori că M are (de exemplu) niște răni în gură și nu-i tihnește călătoria. Plecăm, deci, singuri chiar până la capătul pământului (vorba vine, sunt vreo 450km până în Turingia și apoi Saxonia) și lipsim de-acasă câteva zile. După o săptămână plecăm iar pentru o zi, dar doar la noi în land, ocazie cu care mai exersez condusul. Cu o săptămână înainte vom mai fi străbătut vreo 250km până la Oldenburg. În fine, nimic interesant, voiam doar să menționez că ieri am găsit o țestoasă pe trepte într-un parc pe deal, pe care am pescuit-o cu o mână în timp ce cu cealaltă îl ajutam pe D să coborâm căruțul de pe unde ne cățărasem ca să pozăm o panoramă. La sfatul unor doamne de la punctul de info turistic din apropiere, ne-am deplasat cu animalul până la primul veterinar din zonă și l-am lăsat pe mâini bune. Nu înainte de a servi o masă lecker în ”Pata veche” din Freudenberg. Detalii neimportante. Voiam doar să zic că mă simt un pic (din nou) dezamăgită, deși n-ar fi trebuit să mă mai surprindă, de întorsătura unei persoane. De ce îmi mai pasă nu știu, că doar oricum ori îmi dădea cu flit și înainte, ori, whatever... Oamenii au dreptul să aleagă și aleg. Săptămâna asta am socializat din nou. Chestia asta nu știu ce promite. Dar mai bine decât nimic. Fosta mea colegă de suferință din spital așteaptă din nou un copil, la nici un an de la ultima naștere (cezariană) și după o sarcină cu probleme, o fetiță, în sfârșit, mă bucur pentru ea, eu încă nu-mi permit, de fapt chiar nu am voie, chestie complicată. Cam gata. Cu chiț-chiț în background.

Despre familie și dorul de-acasă

Când m-am hotărât să mă mărit și să plec din țară mi-am asumat toate riscurile posibile, știute și neștiute, fiindcă nu știam în mijlocul cărei familii mă nimeresc, cât de generoși sau de sceptici vor fi membrii acesteia, că nu mai am pe nimeni altcineva în afară de mine însămi, că D n-ar fi fost de fapt cine era (deși l-am ales intuitiv și uite că nu m-am înșelat), că necunoașterea limbii mă va ține o vreme pe-acasă, că nu-s în stare să-mi găsesc un job cu venit rezonabil dacă nu mă zbat mai mult, în fine nu știam dacă voi mai fi în stare să mă întorc în Ro ca să-mi încarc bateriile. Una din promisiunile lui D către mama fusese aceea că nu va trece mult timp până mă voi întoarce, că nu se face anul și revin. Dar lucrurile au întotdeauna propria întorsătură. Viața propriei mele familii depinde de tot ceea ce investim în ea. Casă, nevoințe de zi cu zi, mici plăceri, plimbări, taxe, impozite, sacrificii, mai nou - un copil. Cu greu îmi mai pot permite să plec la ai mei o dată pe an. Discutam aspectele astea deunăzi cu R. Am nevoie de această călătorie, după cum am zis. Ea mă întreba de ce. Că uite, de-abia am reușit să renovăm și noi, copilul e prea mic, că familia mea e AICI. Familie am și dincolo, am menționat. Părinți (ce dacă abia au plecat), frate, bunici. Rudele mele de sânge (cele mai apropiate, că de restul îmi pasă mai puțin). NU, zice ea, familie e cea care îți este aproape, care vine să te felicite de ziua ta sau e alături de tine și vă vedeți și cu alte ocazii. Aceeași persoană e de părere că dacă te rupi de tot de locurile de unde ai plecat îți este mai bine decât dacă te reîntorci periodic și îți întreții dorul ca pe un jar aprins. Că (sic!) de-aia Oma M, de când a plecat (de nevoie, că așa erau timpurile) din Silezia acum nu știu câte zeci de ani și nu s-a mai întors deloc, încă mai suferă de dor și se vaită, dar tot nu se duce. Acum nici n-ar prea mai avea la cine. De ce aș face și eu ca Oma M? Silezia e un loc din care nemții au fost siliți să plece. E o chestie complicată la mijloc. Eu am o altă situație. Și ce dacă? Dar de ce să mă enervez inutil? Ce-mi pasă mie ce crede mătușa X? Cu puțin efort și susținere mi-am luat bilet să vin cu juniorul. Noi doi, că D nu zboară, iar eu iarna (când ar fi plănuit D) nu conduc mii de km cu copil mic după mine.

Plictisitor

Printre atâtea fapte bune am făcut și o boacănă. Am avut un blanc pe creier, altfel nu se explică de ce mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala în timp ce am fost avertizată de mai multe persoane, adică ce ție nu-ți place altuia nu-i face, adică m-a mâncat undeva și am săpat în grădina care nu-mi aparține, despre care crezusem că e ca și abandonată și, evident, am fost văzută de la fereastră (e și greu...). Voiam să nu tac mâlc, dar abia ieri am prins ocazia să îi vorbesc proprietarului. Altfel nu ar fi zis nimic săracul. Om binecrescut și la locul lui. Era totuși vizibil dezamăgit, în zelul meu muncitoresc i-am dezgropat (și ciuntit) (cel puțin) una dintre plantele lui favorite, o specie rară greu de găsit (în mintea mea o buruiană, zău că așa arată), pe care am îngropat-o la loc și am călcat ușor pământul deasupra ei cu speranța (certitudinea, chiar) că își va reveni. Nu i-a plăcut moșului, așa cum nu mi-ar fi plăcut nici mie. Am mărturisit că uneori sunt idioată și că n-am cuvinte care să mă scuze. Am lăsat-o în coadă de pește.
Restul zilei l-am petrecut în casă după ce prezența peretuă a vecinului grătărar care se bucură de frumusețea grădinii împreună cu gagica a început să mă enerveze. Trebuie să-mi aleg zilele (sau momentele zilei) când sunt într-adevăr complet singură. Am nevoie de liniștea mea (de) singuratică. D nu prea m-a înțeles, așa că a rămas în grădină bătut de soare, cu tot cu măgăoaie și dyna blaster online, în timp ce fericiții serveau prânzul sub marchiză cu tot cu musafiri. Cul, na? În fine, ce să mă mai strofoc, n-are sens, ieri a fost ieri, azi e azi.
Desigur, vreau în continuare acasă.

De ce froh

Paști cald, însorit, ninge nestăvilit cu polen, țuțuroiul stropește cerculețe în balta cu pești roșcalii, pe masă sub marchiză cântă un miniradio, gagica vecinului își spală câinele cu furtunul. Vecinul preia stropitoarea și îi schimbă jetul. După ce udă bine animalul se repede cu bună intenție spre micul meu metru pătrat de pământ pe care alaltăieri l-am curățat și l-am îngrijit cu bunăvoință. Am despărțit și replantat căpșunii, am semănat măcriș într-o jardinieră, am îngropat câteva rădăcini de dalie și niște bulbi uscați (petrecuți) de frezie. Peste noapte jardiniera a aterizat în pământ (deranjează vizual). În mintea mea jetul puternic de apă a dezrădăcinat căpșunii și a împrăștiat semințele măcrișului care nu ar fi trebuit să ajungă nicăieri altundeva în grădină. Metrul ăla de pământ era al MEU.
Ieri a fost frumos: ne-am plimbat familia cu vaporașul pe Rhin și am servit o înghețată care nu era a mea. Pe-a mea a servit-o altcineva. Am vopsit zece ouă. Nu mai am chef de păscuțe. De ce froh? PaștE fericit (nu există), PaștI fericit... E o tâmpenie. Această expresie vine din altă lume. A celor mai puțin profani. Mai am nevoie de o schimbare, dar presupune mari sacrificii. Așa că rămân profană (semi). Vreau acasă.

Diverse nemulţumiri

În mai puţin de 3 saptămâni o luăm la vale. D a făcut rezervări prin Slovenia, Serbia şi Polonia.
M-am reapucat de conducere. După 5 luni de stat de bară n-am uitat mare lucru, dar nici progrese nu se văd la orizont. Pun oboseala la socoteală, maşina cu prea multe chichiţe tehnice, dealurile din oraş şi străzile înguste puse de-a curmezişul în pante periculoase. Nu pot. Nu mai am răbdare. Se prelungeşte chinul la nesfârşit. Îmi bag picioarele, trec pe hidramată şi gata. Sunt antitalent la conducere, învăţ greu şi sunt aeriană.
Ieri am fost cu LS din nou la medic. Este un supercopil, după cum se exprimă nenea doctorul. Un tip bonom de care îmi place tare mult. Mă întreabă de fiecare dată cum îmi merge, că dacă mie îmi merge bine, îi merge bine şi copilului. Păi de ce să mint? Ieri eram superobo, LS a avut nişte crampe în burtă în mijloc de noapte, eu de-abia reuşisem să adorm după ce mă chinuise obsesia statului la volanul maşinii de şcoală. Aşa i-am zis eu doctorului că LS nu doarme toată noaptea fără întreruperi. Mă trezeşte să-l alăptez şi ca să evit trambalarea doarme lângă mine. De câteva zile îmi refuză uneori sânul, ori nu-i mai ajunge laptele, ori nu ştiu, dar am început să-i completez seara la culcare cu lapte praf. Ceea ce îl face să doarmă mai mult, dar nu şi mai bine, că de meteorisme n-a scăpat. Paradoxal, a spus medicul, însă dacă el ar dormi în pătuţ sau coşuleţ, aş putea dormi şi eu mai bine. Mi-a dat nişte eşantioane de lapte praf pentru burtici sensibile ca să-i dau seara la culcare. Şi m-a chemat peste o săptămână să-i spun cum a fost. Aseară a refuzat biberonul.
Aşa că l-am alăptat şi l-am pus în coşuleţ. A adormit acolo cu suzetă şi cutiuţă muzicală. I-am pus o păturică într-o faţă de pernă şi l-am acoperit cu ea. La noi vine iarna. După 4 ore s-a trezit să-l alăptez şi l-am pus iar în coşuleţ. A adormit iar, dar toată frichineala din somn şi coşuleţul agitându-se lângă patul meu m-au împiedicat să mai pun liniştită geană pe geană. Orice snifăit, pufăit, tuşit se poate termina oricând cu un reflux de lapte direct pe nas şi cu circul aferent. Cred că sunt nebună. Dar alea 4 ore fără el lângă mine au fost dumnezeieşti Ce fac eu acuma cu laptele praf? În fine... Experimentez din nou.
Nu ştiu cum a făcut, dar instalatorul nostru s-a arătat săptămâna trecută 3 zile la rând. A pus aproape toată faianţa şi tot mai are destul de lucru. Habar n-am când o să termine, dar la noi în cameră e deja cam prea frig şi fără el nu putem pune centrala la loc.
Îmi doresc o sofa în camera din care scriu acum şi în care privesc tv-ul seara. Îmi doresc să scap de nişte gunoaie şi de nişte linguri de lemn. Prea încet merge totul. Nu mai am tihnă.
Am o durere ca o arsură sub zona cefei.

Mizantropisme

Am o chestie cu vecinii. Mă enervează. Nu toţi în acelaşi timp, nu în general, ci mă opresc la ăia de deasupra. Dacă la cei ce au plecat mă enerva aspiratorul pus la treabă de 15 ori pe săptămână, la cei de acum mă enervează câinele (de talie mare), care nu latră, dar ale cărui presupuse "drumuri" şi nelinişti se propagă prin rezonanţa laminatului (culmea, de tip "antifonic"), mă enervează toate bocăniturile şi trântelile care-mi cutremură uneori tavanul (casa e veche), mă enervează scârţâitul ritmic al patului pe parchet, îmi vine să-mi pară rău că mi-am cumpărat şi eu laminat, în condiţiile în care îmi doream să-mi păstrez discreţia şi să mă fac neobservată.

Ce mai fac

De câteva zile, mai bine zis, cam de când a început iarna, Germania e sistematic acoperită de zăpezi. A văzut Germania la zăpezi anul ăsta cum nu mai văzuse de mult. Cel puţin de 10 ani. Şi nu mă refer neapărat la Bavaria, în sud de tot la munte. Ăia sunt căliţi. Ci la (de exemplu) mult iubitul nostru land (NRW) sau la alea din nord, de la litoral, care şi-au cam epuizat resursele de sare şi se luptă şi ele cu nămeţii cum pot. Zăpada e mişto când nu începe să se topească. Mi-am scos covorul din bucătărie şi m-am dus cu el în spate în grădină unde i-am tras o săpuneală.
Am condus deja de mai multe ori pe zăpadă sau mocirlă. Încă sunt nesigură la anumite comenzi, trebuie să mă asigur mai puţin haotic, mai puţin visătoare. Sunt străzi pe care nu le văd (haha) şi sunt gata să trec pe lângă ele, sunt străzi prea înguste sau "prea" aglomerate. Ei...
Mi s-a rotunjit burta, clar. Îl simt pe junior în fiecare zi când îşi exersează normele de rostogoliri. Cineva mă sfătuia să ţin un jurnal. E plin netul de ele. Şi nu am strop din inspiraţie. Perfecţionista de mine... :->
Căutăm căruţ. Cred că am găsit unul care îmi place. Costă o groază de bani. Dar se găseşte şi folosit în bună stare.
Nu ştiu cum se face că-mi doresc şi eu o dată un lucru nou şi nu mi-l permit. Îmi doresc să scap de acest tractor de pe care scriu şi care nu ştiu cum mai rezistă, cu un ventilator (ăla de la cutia electrică din spate) care nu mai porneşte singur şi care trebuie stimulat cu o scobitoare, cu placa video defectă (nu merge decât cu o variantă rudimentară de XP şi evident cu purici), nu pot să văd webcamurile altora, m-am căpătuit mai nou cu nişte cookie-uri de care nu ştiu să scap, am schimbat ceva pe la setările din firefox, momentan nu pot posta comentarii la mine pe blog. Varză. Nu am antivirus, face-mi-aş ceva pe el, altfel îmi crapă tractorul. Pe celălalt nu am ajuns nici acum să-l mai reparăm. Instalatorul ne tot amână. Nu ştiu cum naiba trag toate aşa de timp. D parcă n-are nici-o grabă, mai degrabă "matrixsează" (e chestie de bani şi de priorităţi până la urmă), o să-i ajungă părul complet alb. Nu-mi mai tihneşte cu aglomeraţia asta.
Mi-a venit în sfârşit paşaportul nou (după două luni). Trebuie să-mi scot o adeverinţă de şedere nouă. Trebuie să mă interesez dacă am fost înscrisă la examenul de conducere, trebuie să mă programez pentru testul teoretic, trebuie să-mi cumpăr o soluţie de zahăr pentru un test de diabet de sarcină, trebuie să mă înscriu la un curs pregătitor pentru naştere, să-mi caut moaşă, să mă înscriu la o clinică de naşteri, să-mi fac bagajul.
De ziua lui D (mai alaltăieri) au rămas cu toţii înzăpeziţi. Am pregătit două prăjituri foarte gustoase din care iniţial am mâncat doar noi, apoi am împărţit prin vecini.
Aşa arată prăjiturile:

Aşa arătau alaltăieri strada şi grădina mea văzute de la fereastră:

Cam gata... Hai pa!

Cool

Mă plictisesc (iar). Din plictiseală, în loc să termin de mâncat cartea de teorie rutieră şi chestionarele pe pâine prăjită sau măcar să citesc altceva util sau să spăl nişte rufe, mi-am făcut cont pe facebook, care la fel ca şi twitter va zăcea uitat undeva în lumea asta virtuală. Mda. Nu prea-i găsesc sensul, aşa cum nici site-ului weblogpunctro nu i-l găseam acum vreo 6 ani şi jumătate.
Ursuleţul de gumă dă sistematic din picioare între reprizele de somn. E o senzaţie (era să zic) senzaţională (na, că am zis-o). Momentan e suportabil. Mi-am luat ieri lenjerie intimă pentru gravide. Mă întreb acum dacă era chiar necesar. De la începutul sarcinii şi până acum m-am îngrăşat cam 4-5 kg.
Un sms de la un Animal mi-a dat deşteptarea azi-dimineaţă. Aştept să vină poşta cu pachetul de mozaic. Instalatorul s-a dat momentan dispărut. Are lucrări mai importante ca a noastră. Nu e (aproape) niciodată cum îţi faci planurile şi socotelile. S-ar putea ca până la momentul naşterii să nu rezolvăm nimic în casă (restul). C-aşa e la noi. Suntem prea comozi şi nu punem osul la treabă. E din cauza drobului de sare...

Duminică dimineaţă

Aştept acum duminicile ca pe pâinea caldă. Sunt cam singurele zile din săptămână când îmi mai permit şi îmi propun să mă satur de somn. Şefa mea de echipă mi-a făcut program exclusiv începând de dimineaţă (până mai spre dup-amiază, rareori până un pic şi mai târziu), fiindcă nu mai am voie seara în magazin. Ceea ce nu mă deranjează. După câteva ore de muncă, îmi mai rămâne încă o bună parte din zi pentru alte lucruri.
M-am trezit astăzi cam fără probleme pe la 8 şi ceva tocmai după ce visasem ceva extrem de plictisitor. E un semn bun că nu mai are sens să o lungesc în pat, în fine...
Ieri dup-amiază am fost şi am inspectat live (fiindcă mai aruncăm un ochi şi la ofertele de pe ebay) primele cărucioare şi accesorii pentru copii mici. D are deja în cap un model destul de practic, bunuţ şi avantajos ca preţ, mie nu-mi place la fel de mult, trebuie să ajungem cândva şi la un consens. De ieri am început să simt concret (adică să diferenţiez şi să conştientizez) primele mişcări ale fotbalistului din burtă. Momentan exersează nişte box. Tailandez.
Alaltăieri am fost la ziua Tantei H. De la an la an se mai gârboveşte un pic. Norocul ei cu fiica iubitoare căreia i-a fost un ajutor util şi binevenit cândva cu propriul ei copil.
Acelaşi KH, coristul jovial şi entuziast, acelaşi P entuziast cu aura lui de gânditor când pufăie din pipă sau din ţigaretă, aceeaşi E entuziastă şi ea, dar şi categorică şi dulce-amăruie în constatările ei, o D un pic obosită, T obosit şi el de treburi şi copii, I un tânăr înalt, bine făcut, frumuşel (să-ntoarcă ochii după el) şi restul. R, guraliva aia mică şi dulce s-a lăudat că doarme la o prietenă. Deci n-am văzut-o.
Am ţinut morţiş să mă întâlnesc cu aceşti oameni pe care îi văd cam în ritmul de o dată pe an. I-am găsit pe (aproape) toţi un pic aprinşi de vinul care până la sfârşitul serii a reuşit să-i afume şi să le încurce-descurce limbile.
Dintr-una-ntr-alta a venit vorba despre ce fac cu copilul după ce mai creşte, cine mă ajută cu el, le-am mărturisit că nu am altă soluţie mai avantajoasă decât să mi-l cresc singură, cel puţin 3 ani până la stadiul de grădiniţă şi că nu am pe nimeni care ar putea să aibe o seară grijă de el, pe M şi R (socrii mei) nu pot să-i rog, M are un handicap, R cred că e antitalent şi sceptic la schimbat scutece, aşa că nici nu-i pun la socoteală. E, cu limba dezlegată de vin aproape a ripostat spunând de fapt (ceea ce eu nu am vrut să cred niciodată) problema lui M nu este neapărat handicapul, cât lipsa de timp şi faptul (şi mai grav) că nu vrea. Le-am povestit şi lor faza cu noaptea de anul nou şi cum mi-o imaginez eu pe M stând acasă şi arzând resturi de lumânări din plictiseală, cum nu-şi dă rutina (a se înţelege confortul) peste cap riscându-se cu lucruri posibil periculoase, de exemplu gestul de a veni la minipetrecerea mătuşe-sii în condiţiile în care afară încă mai sunt pâlcuri de zăpadă şi eventual nişte alunecuş neprevăzut care ar putea-o pune la pământ. Mi se pare extrem de absurd să refuzi să pleci undeva când ai posibilitatea să te deplasezi cel mult 10 metri de la uşă la maşină şi apoi încă un pic de la maşină până la poarta restaurantului. Cu ajutor. Al doilea motiv în toată această poveste ar fi aproape sigur însuşi R, obişnuit cu aceeaşi rutină a precautului excesiv, care nu-şi scoate maşina din garaj pe drumuri cu risc de alunecuş. Se pare că încă nu m-am obişnuit cu statutul de fraieri pe care şi-l câştigă aceşti oameni generoşi şi buni, dar extrem de temători. Nu pot să nu fiu dezamăgită de fiecare dată de această situaţie absurdă. În fine.
Nu ştiu ce i-a apucat pe toţi aceşti musafiri (pe care, repet, îi văd o dată pe an) când s-au apucat pe rând să-mi spună să le aduc lor copilul, că au ei grijă de el, că o lăsăm pe bătrâna H (săraca, abia se mai ţine pe propriile picioare) cu copilul şi noi mergem la concertul lui KH şi apoi la restaurant, aiureli dictate de vinul dulceag. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Nu m-aş fi gândit niciodată să îndrăznesc să-i rog. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd mai des. E m-a pus să-i dau (din nou) numărul de telefon ca să mă sune. Suntem doar prea comozi cu toţii, nu e că nu vrem. Entuziasmul lor e molipsitor, te face să le cauţi prezenţa.
Lecţiile mele de conducere sunt în continuare (cu mici excepţii) nişte catastrofe pe patru roţi. Cea mai mare problemă a mea este că învăţ mai greu, posibil sunt chiar un antitalent, iar instructorul pare prea puţin răbdător, plus concentrarea suplimentară la comenzile lui care nu-s pe limba mea şi care creează la un moment dat, din oboseală, confuzii...
Cam asta e.

PS - îi recomand animalului să se tundă, fiindcă e urât şi fioros. :p

:)

Tocmai mi-am adus compul de la reparat. Nu pot să spun cât de dezamăgită sunt. E la fel cum l-am dus. Un harddisk formatat complet nu ajută cu nimic. Bine măcar că mi-a salvat omul şi folderul care nu mai avusese noroc. Cred că îl arunc pe geam. :(

Am visat azi pe... şi pe..., frustrări mai vechi sau mai noi, dureri la fel de dulci amândouă.

Cu 8 zile de concediu nu mai ajung acasă înainte de naştere. Mi se pare prea puţin. Vin la vară cu plod cu tot. :D

Loc de dat cu capul

(Aici intră un urlet ca din gură de şarpe.)


Mulţumesc pentru înţelegere!

Hann.Münden, Göttingen

Două orăşele miştocuţe. Primul cu o arhitectură interesantă veche de câteva sute de ani care supravieţuieşte la confluenţa a două râuri în ciuda faptului că nimeni nu mai găseşte interesant a locui într-o casă fără nici-un strop de grădină. Multe case triste pe ale căror bârne de lemn încă mai rezistă încrustaţiile şi ultimul strat (cât de vechi?) de vopsea multicoloră. Strâmb(aţ)i pereţii lor, strâmbe ramele uşilor lor, ele rămân obiectul turistic de senzaţie al digicamerelor Urlauber-ilor poposiţi pe-acolo cu bicle sau cu altele. După două trei ture şi trei prăjituri am terminat plimbarea în acest oraş aşa că am plecat mai departe. D avea de gând să evite o porţiune de autostradă, aşa că am luat-o prin peisaj şi drumuri de ţară şi sate de fermieri. În Göttingen ceva aproximativ la fel, dar mult mai rare casele vechi. Am servit câte-o îngheţată cu moţ timp în care am fost iar "agresaţi" de o ţigancă în toată regula care cerşea pe la mese în limba ei natală băgându-ne paharul sub nas. Am trimis-o la plimbare şi i-am spus ei ceea ce nu-i spusesem celeilalte mai alaltăieri: să pună mâna să-şi caute de lucru, dar nu poate că n-are acte, păi să plece acasă şi să muncească acolo, pai eu ce caut aici, păi eu aici locuiesc, păi ce da' tu nu eşti tot din România şi s-a cărat. N-am mai apucat să-i zic proastei că din fericire eu stau şi servesc fără griji o îngheţată în comparaţie cu ea... Ori sunt eu legată la ochi, ori am senzaţia că toţi cerşetorii pe care-i văd pe aceste străzi sunt aproape în exclusivitate români/romi.

Mizantropice

Trecu şi a patra zi de maraton. Ultima pe săptămâna asta. Mâine nu se pune, că-s doar trei ore. Ştiam oricum că n-o să crăp, dar simt că am nevoie de o vacanţă. Una mică. Nu va fi însă prea curând. Mai am puţin şi scap de îndatorirea de suplinitor de lungă durată. Nu-mi place să port răspunderi în plus, nu mă deranjează să fiu atentă la fiecare detaliu, mă deranjează doar că ignoranţa sau neştiinţa unora dintre colegele mele provoacă un pic de haos pe care eu îl repar (de cele mai multe ori) fără să mai comentez. Nu lipseşte, evident, corvoada cu vorbitul la telefon. Mă înarmez cu un curaj prostesc şi dau să sun la Warenwirtschaft ca să mă interesez mai exact de nuştiuce hârtie care le lipseşte şi trebuie să le-o trimit. La capătul celălalt îmi răspunde o voce aproape sictirită care parcă mă ia cumva pe sus, lipsită de răbdare, şi mă întreabă ca şi enervată ceva de genul "ce naiba vreau, despre ce e vorba", mă agit şi nu mai înţeleg nici eu nimic, mi se pune o barieră, o chem pe Frau M. în locul meu la telefon şi întrerup fără să vreau legătura apăsând pe-un buton. Mi se confirmă. E teama mult obişnuită care mă cuprinde. O convorbire la telefon cu o persoană necunoscută (1) + atitudinea neprietenoasă a persoanei respective (2) + limba în care se efectuează conversaţia - desigur, germana - (3) la care nu mai ştiu ce să adaug. E oricum o "sechelă" pe care o trag după mine de prin copilărie cred. Mă enervez până la stare de plâns.
Azi voiam să spun doar atât: "I hate people. All of them". Dar mi-a trecut între timp. Ceea ce nu e departe de adevăr, totuşi. Oamenii în marea lor majoritate mă scot din sărite. Se poartă ca nişte animale. Nu mai suport copiii care plâng, ţipă, urlă, trântesc mingii, care aleargă prin magazin, copiii care joacă teatru mieroşi cu speranţa că vor intra în posesia minunatelor lucruri pe care le arată părinţilor, părinţii care le fac acestora o educaţie idioată (un fel de manipulare mai degrabă), mă enervează moşul cu cadru de mers care ne calcă pragul de cel puţin trei ori pe zi şi se duce şontâc până la lada de zece cenţi prin care scormoneşte absolut de fiecare dată după chilipiruri şi dezlipeşte preţuri şi altele în timp ce-şi odihneşte fundul greoi pe o altă ladă aproape şubredă, fiindcă pe suportul ajutorului de mers nu-i mai încape, mă dezamăgeşte orice umeraş găsit gol în colţul cel mai greu de observat sau chiar în faţa cabinei unde se fură nestingherit, mă enervează cele două-trei-patru reprezentante ale mafiei de batic care vin musai cu un sfert de oră înainte de închidere, după ce şi-au potolit burţile la masa de seară şi au fost date afară din casă de către bărbaţii lor şi unde naiba să se ducă şi ele? În fine...
Mă urc dimineaţa în autobuz. Cel puţin două feţe cunoscute. Una, o prefăcută îndulcită cu exagerare, se salută cu toate cunoştinţele ei din staţia de autobuz, cealaltă - un looser din ale cărui căşti se aud triluri la modă. Acum vreo două-trei săptămâni asculta pe repeat cântecul de anul ăsta de la Eurovision, astăzi asculta M.J. Nu-mi vine să cred. M. J. a depăşit iar recorduri la vânzări şi downloaduri. A trebuit să moară pentru asta? Tipul îmi pare looser, fiindcă este, chiar dacă asculta una dintre piesele mele favorite. Pe M.J. doar ce îl ascultasem cu câteva zile înainte să moară. Seara mă urc în acelaşi autobuz. Uneori - acelaşi looser. Alteori - un bărbos urât venit de prin orientul mijlociu pe care i l-am arătat mai alaltăieri lui D cu degetul prin parbriz în timp ce trecea strada şi m-a văzut (cred) aşa că de-atunci mă feresc să ma uit la el când trec pe lângă. Acasă - vecinul de dedesubt care îmi repară gaura din perete, o face frumoasă adică, după ce a spart, şi care bomăne tot felul de nonsensuri, el crede că glumeşte, iar eu nu gust niciuna dintre glumele lui udate cu (prea multă) bere. În fine, D a stins lumina, e târziu, mâine mai am trei ore, apoi sper să pot dormi şi eu mai mult.

Mda

Nu ştiu dacă e neapărat necesar să menţionez. De câteva zile stau cu un pumn de cuie în gât. Situaţii neprevăzute îmi dau iarăşi programul de muncă peste cap. Dacă plănuiesc ceva, musai să bat în cuie, altfel se duce pe apa sâmbetei. Mă duc să îmi iau tinctura. Noapte bună.

Mda

Există în limba germană (mai mult aia vorbită, vulgară, decât aia oficială) un cuvânt cam urâţel, dar care se potriveşte foarte bine în situaţiile care includ o înşelătorie, o păcăleală, o stricăciune de ordin material sau figurativ şi cu origine umană.
Exemplu de situaţie (frecventă la noi în magazin): un client oarecare ştie că are de-a face cu multe lucruri la preţ redus. Pe aceste lucruri există nişte abţibilduri portocalii care indică noul preţ după reducere. Unele lucruri prezintă chiar urmele mai multor reduceri consecutive. Clientul respectiv descoperă între timp că aceste abţibilduri se pot desprinde cu uşurinţă de pe anumite ambalaje şi se pot lipi pe altele. Pentru noi n-ar fi greu să descoperim păcăleala, fiindcă abţibildurile prezintă pe ele data reducerii şi numărul unei grupe de obiecte (de genul articole de menaj sau decoraţiuni sau şosete etc). Nu ştiu dacă a fost intenţie sau doar hazard, însă azi s-a nimerit pe ambalajul unui camion mare de plastic un abţibild care-l făcea mult mai ieftin decât îl credeam eu, dar care prezenta numărul grupei "jucării". Ceva nu m-a convins. Prea târziu din păcate. Din lene probabil. Cuvântul se numeşte "verarscht". Din care "Arsch" înseamnă "cur", iar prefixul "ver-" are sens de îndepărtare, dispariţie, distrugere. Mot-à-mot ceva de genul "încuruit". Îi spuneam tot azi şefei mele despre păţania cu pricina şi cât sunt de dezamăgită (mă rog...). Astfel de clienţi sunt cu grămada. Rămân cu gust amar ori de câte ori constat urmele unui furt sau ale unei înşelăciuni. Nu-mi rămâne decât să mă consolez cu propriul meu principiu potrivit căruia cine fură, i se va fura la rândul lui (mult mai mult decât şi-ar imagina el, adică înzecit, însutit, înmiit, fiindcă balanţa mamei naturi numai în echilibru nu poate sta).

Mersi D

Că ai luat telefonul cu tine. Azi am o grijă mai puţin: să-l deschid, să mă enervez şi să-l închid la loc. Şi iar să mă enervez. Dacă eu chiar nu eram acasă nu era totuna? Idioţii trebuie să înveţe lecţia.

Exerciţiu de autosugestie

număinteresează număinteresează număinteresează număinteresează
numipasă numipasă numipasă numipasă numipasă numipasă numipasă
mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal mieegal


zen

Also

Deci cum era de aşteptat. Ştiu eu de ce mi-am închis telefonul. Cineva mă caută cu disperare. Iar eu, sadică, deschid telefonul, găsesc apel pierdut şi închid telefonul la loc. Nu-mi place deloc. Nu mai am chef de filiala aia. Am nevoie de zilele astea libere ca de aer. Nu sunt în dispoziţia cea mai bună. Eu am nevoie de linişte. Ei au nevoie de mine. Nu la mine trebuie să sune. Cel mai naşpa e că toată treaba asta mă enervează la culme. Să ştiu şi să nu vreau. Îmi creează o serie de remuşcări. Cum naiba să mă obişnuiesc cu gândul ăsta încă o zi şi jumătate? Nu vreau să mint la telefon, de aceea prefer să-l închid. Să nu dea de mine. Mamă ce l-aş arunca pe geam.

Ştiu

E aiurea ceea ce spun. Că e imposibil ce-mi doresc. E chestie de egoism. Să exist doar eu. Să se întâmple diverse doar pentru mine. În numele meu. Să fie lucruri despre care e mai bine să nu ştiu. Să nu aflu niciodată. Cuvinte cu efect euforic, aceleaşi cuvinte care mă coboară în prăpastie. M-apucă aşa o sfâşiere... Nobody cares... Whatever...
Ce frumos mă învârteam eu mai devreme azi prin casă pe ritmuri de chansonete vechi. Portative necunoscute şi portative regăsite.
Mi-am pictat un nud de care nu-s mulţumită. Nu ştiu, nu pot să pictez feţe. Nu pot crea nişte trăsături fără schimonoseli. Asta e. M-a prins întunericul cu el neterminat. L-am retuşat la lumina spoturilor. Sper că n-am exagerat cu aurul. N-am poze încă.

Nu demolaţi pasagiul!

Încă un monument stă să cadă. Şi ajutat pe deasupra. Din păcate nu pot face mai mult decât să dau şi eu sfară-n ţară. Sta-le-ar în gât! Bucureştiul o să-şi piardă tot mai mult identitatea cu asemenea lacomi. Unde mă mai întorc eu când vin acasă? Mai multe detalii aici.

“De aceea, va rog: dati mai adeparte informatia asta bruta, agitati-va, comentati-o si poate ca undeva, cineva o sa se simta. Singuri nu ne vom descurca, nicicum.” spune Zaza... şi sunt de acord cu ea.