Despre familie și dorul de-acasă

Când m-am hotărât să mă mărit și să plec din țară mi-am asumat toate riscurile posibile, știute și neștiute, fiindcă nu știam în mijlocul cărei familii mă nimeresc, cât de generoși sau de sceptici vor fi membrii acesteia, că nu mai am pe nimeni altcineva în afară de mine însămi, că D n-ar fi fost de fapt cine era (deși l-am ales intuitiv și uite că nu m-am înșelat), că necunoașterea limbii mă va ține o vreme pe-acasă, că nu-s în stare să-mi găsesc un job cu venit rezonabil dacă nu mă zbat mai mult, în fine nu știam dacă voi mai fi în stare să mă întorc în Ro ca să-mi încarc bateriile. Una din promisiunile lui D către mama fusese aceea că nu va trece mult timp până mă voi întoarce, că nu se face anul și revin. Dar lucrurile au întotdeauna propria întorsătură. Viața propriei mele familii depinde de tot ceea ce investim în ea. Casă, nevoințe de zi cu zi, mici plăceri, plimbări, taxe, impozite, sacrificii, mai nou - un copil. Cu greu îmi mai pot permite să plec la ai mei o dată pe an. Discutam aspectele astea deunăzi cu R. Am nevoie de această călătorie, după cum am zis. Ea mă întreba de ce. Că uite, de-abia am reușit să renovăm și noi, copilul e prea mic, că familia mea e AICI. Familie am și dincolo, am menționat. Părinți (ce dacă abia au plecat), frate, bunici. Rudele mele de sânge (cele mai apropiate, că de restul îmi pasă mai puțin). NU, zice ea, familie e cea care îți este aproape, care vine să te felicite de ziua ta sau e alături de tine și vă vedeți și cu alte ocazii. Aceeași persoană e de părere că dacă te rupi de tot de locurile de unde ai plecat îți este mai bine decât dacă te reîntorci periodic și îți întreții dorul ca pe un jar aprins. Că (sic!) de-aia Oma M, de când a plecat (de nevoie, că așa erau timpurile) din Silezia acum nu știu câte zeci de ani și nu s-a mai întors deloc, încă mai suferă de dor și se vaită, dar tot nu se duce. Acum nici n-ar prea mai avea la cine. De ce aș face și eu ca Oma M? Silezia e un loc din care nemții au fost siliți să plece. E o chestie complicată la mijloc. Eu am o altă situație. Și ce dacă? Dar de ce să mă enervez inutil? Ce-mi pasă mie ce crede mătușa X? Cu puțin efort și susținere mi-am luat bilet să vin cu juniorul. Noi doi, că D nu zboară, iar eu iarna (când ar fi plănuit D) nu conduc mii de km cu copil mic după mine.

Două remarci

D se miră de mine cum de pot să-l car pe junior atâta. Între timp a crescut și e tot mai greu. Un amic a completat: păi ea, ca orice femeie, îl cară pe șold. Instinctual - adaug eu acum, ca o programare genetică, aceea care îți mai și lățește șoldurile o dată cu sarcina (și nașterea).

Zodia sau mai știu eu ce, ursita, mă face să ajung deseori la autoconflicte specifice unei personalități duale. Mă autocontrazic cu ușurință (aici voiam să adaug o comparație cu o rață tăind apa în două, dar am renunțat) în gândire, în exprimare, în dorințe, în atitudine, în orice. Un exemplu cu care mă confrunt în ultima vreme se referă la faptul că am început să iau proporțional în greutate (cam ca juniorul, așa) și îmi ofer explicații de genul: de când nu mai alăptez rețin calorii, statul acasă (sedentarism) și nu în ultimul rând alimentația (nu zic deloc) "sănătoasă". Ideea e că nu mai știu dacă există ceva pe lumea asta neatins de gheruțele industriei alimentare, nu aș mai putea să mă feresc în niciun chip, doar dacăăă (și aici vine autocontrazicerea) nu mă fac eu fermieră atoateproducătoare. Ce consum să fie rodul muncii mele asidue și neîntrerupte, brățara mea de aur. De unde să încep, vine întrebarea-răspuns ca o replică a monstrului de comoditate de dincolo. Să mă zbat sau să mă otrăvesc în continuare cu junkfood biologic de calitate?

Osama confundat cu Obama

Mi se pare supeaiurea să mai și declari în direct cât se poate de clar că te bucuri de moartea cuiva. Pe de altă parte să nu uite nimeni că, deși este un simbol, a omorî iepuroaica înseamnă să-ți urci în cap o groază de "pui" pe care îi lasă orfani în urma ei.

Mofturi, stări de spirit & comp

Mă bucur intens pentru ceea ce mă aşteaptă. Mă pregătesc aşişderea, mai puţin la capitolul renovări, dar asta deja nu mai e o noutate. Instalatorii ba se arată, "ba se dau dispăruţi". În orice caz, entuziasmul e în floare mai ales câns ştiu că trebuie să merg nu ştiu unde să cumpăr diverse pentru bebe. Nu de puţine ori (i se întâmplă asta oricui) apare câte-o ocazie (uneori binevenită) care îţi mai taie din elan. Ea e întruchipată în general de vocea lui (inclusiv virtuală) care-ţi atrage atenţia la starea (nu tocmai plăcută a) finanţelor din ultima vreme, de prejudecăţile unei mame (care e departe de realitatea noastră concretă) şi de scepticismul unei soacre care scot în evidenţă (fără intenţii maliţioase) aparenta inutilitate a unor lucruri. Pentru ce îţi trebuie găleată pentru băiţa bebelui, de ce îţi trebuie sling (ca să-l cari) atâta timp cât îl poţi lăsa culcat undeva (ca să-ţi urle, abandonatul de el, în creieri cât îl ţine, şi îl ţine!), păi coşuleţ de maşină poţi să-i iei şi mai târziu, păi poate la voi, că nu sunteţi obligaţi prin lege şi nu vă imaginaţi cât de urât îţi moare un copil mic în braţe în caz de... Ce bine de voi că nu sunteţi atât de speriaţi ca occidentalii ăştia care-şi suflă în iaurt. Lasă, că merge şi aşa, zice românul şi riscă.
Dacă te-ai gândi la toate şi ţi-ai permite (ceea ce, mulţumesc Celui de Sus, am reuşit cu chiu cu vai, fără să exagerez) ai ajunge totuşi fără să-ţi dai seama la o investiţie de necalculat. Sunt extrem de multe mărunţişuri la care trebuie să chibzuieşti. Ai sau n-ai nevoie. Nu ai experienţă, mai arunci cu banii şi pe lângă.
Ce bine, ziceam, că mai există aşa câte cineva care să-ţi ducă tot entuziasmul pe apa sâmbetei, se te facă să regreţi că ai exagerat atât, când te gândeşti că de exemplu cutărica n-a apucat să-şi ia nimic, că nu are cu ce (şi nu mai are mult până naşte şi ea). Ţi se taie tot cheful şi apoi realizezi că, lăsând la o parte lucrurile strict necesare, cele mai multe dintre investiţiile tale se duc pe lucruri doar pentru plăcerea proprie şi din dorinţa de a avea ce arăta. De aceea, am renunţat de exemplu, de la bun început la o cameră specială pentru copii mici (3-4 piese de mobilier în set), pentru care chiar nu-mi permit, cu gândul că se va face şi acest lucru în momentul în care copilul îşi va exprima gusturile proprii.
Nu-i nimic, mai trece un timp sperând să îngroşăm conturile la loc. Investiţiile cele mai mari sunt acum la început, apoi... cine ştie... ne-om descurca noi...

Sunt aşa cum tu mă determini să fiu

N-aveam de gând să scriu despre un asemenea mărunţiş, dar face mult şi mi-am zis: ce naiba! Lucrurile se petrec în genere toate la timpul lor, nu are sens nici să mă grăbesc, nici să tărăgănez aiurea. Aveam ieri o stare atât de naşpa încât îmi venea să mă arunc pe Ennepe la vale (aici n-am nicio Dâmboviţă). Noroc că e apa mică şi mă trezesc instant dându-mă cu capul de pietriş. Nu aveam chef de absolut nimic, râzgâiala şi lipiciurile necesare pe lângă D nu ar fi niciodată suficiente. Şutul înainte e musai de la mine. Or fi fost hormonii, o fi fost aşa o îngrijorare că nu mai am timp, în fine... M-am urcat azi în maşina seniorului şi am ştiut instant că va fi altfel şi va fi mai bine. Experienţa lui are un rol nemaipomenit. Liniştea lui e sublimă. E cel mai important lucru atâta timp cât ştiu că starea de spirit a cuiva (cel puţin în cazul meu) e molipsitoare. Un tip mult mai atent la detalii, dar şi mai puţin stresant. Intuiţia mea (şi recomandările aferente) au fost bune. Deci rămân pe mâna seniorului, indiscutabil. :)

Duminică dimineaţă

Aştept acum duminicile ca pe pâinea caldă. Sunt cam singurele zile din săptămână când îmi mai permit şi îmi propun să mă satur de somn. Şefa mea de echipă mi-a făcut program exclusiv începând de dimineaţă (până mai spre dup-amiază, rareori până un pic şi mai târziu), fiindcă nu mai am voie seara în magazin. Ceea ce nu mă deranjează. După câteva ore de muncă, îmi mai rămâne încă o bună parte din zi pentru alte lucruri.
M-am trezit astăzi cam fără probleme pe la 8 şi ceva tocmai după ce visasem ceva extrem de plictisitor. E un semn bun că nu mai are sens să o lungesc în pat, în fine...
Ieri dup-amiază am fost şi am inspectat live (fiindcă mai aruncăm un ochi şi la ofertele de pe ebay) primele cărucioare şi accesorii pentru copii mici. D are deja în cap un model destul de practic, bunuţ şi avantajos ca preţ, mie nu-mi place la fel de mult, trebuie să ajungem cândva şi la un consens. De ieri am început să simt concret (adică să diferenţiez şi să conştientizez) primele mişcări ale fotbalistului din burtă. Momentan exersează nişte box. Tailandez.
Alaltăieri am fost la ziua Tantei H. De la an la an se mai gârboveşte un pic. Norocul ei cu fiica iubitoare căreia i-a fost un ajutor util şi binevenit cândva cu propriul ei copil.
Acelaşi KH, coristul jovial şi entuziast, acelaşi P entuziast cu aura lui de gânditor când pufăie din pipă sau din ţigaretă, aceeaşi E entuziastă şi ea, dar şi categorică şi dulce-amăruie în constatările ei, o D un pic obosită, T obosit şi el de treburi şi copii, I un tânăr înalt, bine făcut, frumuşel (să-ntoarcă ochii după el) şi restul. R, guraliva aia mică şi dulce s-a lăudat că doarme la o prietenă. Deci n-am văzut-o.
Am ţinut morţiş să mă întâlnesc cu aceşti oameni pe care îi văd cam în ritmul de o dată pe an. I-am găsit pe (aproape) toţi un pic aprinşi de vinul care până la sfârşitul serii a reuşit să-i afume şi să le încurce-descurce limbile.
Dintr-una-ntr-alta a venit vorba despre ce fac cu copilul după ce mai creşte, cine mă ajută cu el, le-am mărturisit că nu am altă soluţie mai avantajoasă decât să mi-l cresc singură, cel puţin 3 ani până la stadiul de grădiniţă şi că nu am pe nimeni care ar putea să aibe o seară grijă de el, pe M şi R (socrii mei) nu pot să-i rog, M are un handicap, R cred că e antitalent şi sceptic la schimbat scutece, aşa că nici nu-i pun la socoteală. E, cu limba dezlegată de vin aproape a ripostat spunând de fapt (ceea ce eu nu am vrut să cred niciodată) problema lui M nu este neapărat handicapul, cât lipsa de timp şi faptul (şi mai grav) că nu vrea. Le-am povestit şi lor faza cu noaptea de anul nou şi cum mi-o imaginez eu pe M stând acasă şi arzând resturi de lumânări din plictiseală, cum nu-şi dă rutina (a se înţelege confortul) peste cap riscându-se cu lucruri posibil periculoase, de exemplu gestul de a veni la minipetrecerea mătuşe-sii în condiţiile în care afară încă mai sunt pâlcuri de zăpadă şi eventual nişte alunecuş neprevăzut care ar putea-o pune la pământ. Mi se pare extrem de absurd să refuzi să pleci undeva când ai posibilitatea să te deplasezi cel mult 10 metri de la uşă la maşină şi apoi încă un pic de la maşină până la poarta restaurantului. Cu ajutor. Al doilea motiv în toată această poveste ar fi aproape sigur însuşi R, obişnuit cu aceeaşi rutină a precautului excesiv, care nu-şi scoate maşina din garaj pe drumuri cu risc de alunecuş. Se pare că încă nu m-am obişnuit cu statutul de fraieri pe care şi-l câştigă aceşti oameni generoşi şi buni, dar extrem de temători. Nu pot să nu fiu dezamăgită de fiecare dată de această situaţie absurdă. În fine.
Nu ştiu ce i-a apucat pe toţi aceşti musafiri (pe care, repet, îi văd o dată pe an) când s-au apucat pe rând să-mi spună să le aduc lor copilul, că au ei grijă de el, că o lăsăm pe bătrâna H (săraca, abia se mai ţine pe propriile picioare) cu copilul şi noi mergem la concertul lui KH şi apoi la restaurant, aiureli dictate de vinul dulceag. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Nu m-aş fi gândit niciodată să îndrăznesc să-i rog. Sunt oameni pe care mi-ar plăcea să-i văd mai des. E m-a pus să-i dau (din nou) numărul de telefon ca să mă sune. Suntem doar prea comozi cu toţii, nu e că nu vrem. Entuziasmul lor e molipsitor, te face să le cauţi prezenţa.
Lecţiile mele de conducere sunt în continuare (cu mici excepţii) nişte catastrofe pe patru roţi. Cea mai mare problemă a mea este că învăţ mai greu, posibil sunt chiar un antitalent, iar instructorul pare prea puţin răbdător, plus concentrarea suplimentară la comenzile lui care nu-s pe limba mea şi care creează la un moment dat, din oboseală, confuzii...
Cam asta e.

PS - îi recomand animalului să se tundă, fiindcă e urât şi fioros. :p

gemeinsam = împreună

Nemţii au un cuvânt (cred) fără corespondent în română. Se numeşte Gemeinsamkeit şi s-ar traduce prin lucru în comun. Problema acestui Gemeinsamkeit se pune deseori în emisiunile de lipeli. Ziarele sunt pline de anunţuri matrimoniale, cel puţin jumătate dintre ele chiar sincere, internetul de asemenea, iar la tv apar diverşi (scuze) looseri care încă stau sub fusta mamei sau nişte fermieri cu multe vaci (sau cam aşa) şi fără noroc în dragoste. Femeile interesate urmăresc reclamele şi trimit scrisori. Pretendentul alege două femei şi le cheamă la el acasă pentru câteva zile. Acolo rămâne să descopere care îi face cu ochiul, dacă e vreuna vrednică să rămână. În tot acest timp ei le scot la plimbare împreună şi pe rând, pregătesc masa împreună, în cazul fermierilor - acestea intră şi în grajd la treabă. Când ştii că ai o concurenţă îţi dai silinţa să atragi cumva. Există femei curajoase şi există looseriţe. De cele mai multe ori când simţi că nu se aprinde nimic, începi şi cauţi acel Gemeinsamkeit. De exemplu, , să îţi placă să imiţi animale. Nimic mai plictisitor şi mai pierdere de timp decât atât. Gemeinsamkeit-ul este o minciună. Cred cu tărie în egoisme în sensul în care ele te pot face unic, special.
Lăsând la o parte starea de lehamite pe care mi-o produce lucrul în comun, nu pot să nu mă gândesc la conceptele de moarte/sfârşit/dispariţie sau la atitudinea de a zace "ca şi mort" ca un mijloc de a atrage sau a păstra atenţia asupră-ţi. Este un leitmotiv (scuze pentru exprimarea posibil pleonastică) frecvent în visurile mele. Nu ştiu cum să mi-l explic, la fel cum nu-mi pot explica nici zborurile dese cu braţele pe post de aripi şi nici pianele permanent defecte...

Gut für die Seele

Cum am ajuns ieri acasă, tocmai ce-mi cumpărasem nişte verdeaţă pentru o supă. Aveam nişte (sper să scriu corect cum se pronunţă pe la unii) Herrgottspscheisserle, adică Maultaschen (un fel de colţunaşi din aluat  în care şvabii ascund (şi) carne în timpul postului) care riscau să se învechească în frigider. Aşa că am pus iar de-o supă de diverse, dar mai ales cu măcriş, că şi-aşa se îngălbenea el în oala de pământ dintre buruieni de-afară. Nu înainte de a ieşi să-l culeg. De fiecare dată trag un rânjet până la urechi când mai descopăr câte-o căpşună grasă, roşie, murdară de pământ şi neatinsă de melci. Pe care o mănânc instant. Şi uite, aaaaa, mi-au înflorit gălbenenele, culeg o mână de flori pentru producţia de ceai, dalia e plină în continuare, câmpul de maci începe să se petreacă. Ştiam că socul are fructele în pârg şi mă hotărăsc instant să le culeg, măcar până acolo unde ajung. Uite şi nişte fire de leuştean aproape galbene deja, astea cum au aterizat aici sub pom? Am rupt şi din ele ceva. Aseară după supă, dă-i şi apucă-te să cureţi boabele de soc. Mănunchi cu mănunchi. Mi-am pus nişte muzici. Mai o sporovăială cu D la curăţat de bobiţe. Ce bine sună Nina Simone seara în linişte. Ştiam că se face târziu. Aproape de miezul nopţii am fost gata. Am strâns 2700g de bobiţe de soc din care vreau să mai fac o marmeladă. Tot una din combinaţiile mele neobişnuite. Şi tot sporovăind cu D, dintr-una într-alta mi-aduc aminte de şefa mea care momentan nu trece printr-o perioadă prea bună. Nu vrea să spună de ce. Eu bănuiesc. Nemţii numesc asta Liebeskummer (grijă din iubire). O cunosc, o simt. Şi empatizez aşa mult cu ea, mi se rupe sufletul. Şi îi spun lui D: Ce te costă să iubeşti pe cineva în adevăratul sens al cuvântului? Nu te obligă nimeni să-i iubeşti pe toţi. Dar dacă ai pe cine iubi, de ce n-ai face-o? E vorba de iubirea aceea caldă, sinceră, fără pic de egoism, ba dimpotrivă: generoasă, dezinteresată, care nu te oboseşte ca o patimă, ci face bine sufletului tău, te împlineşte chiar pe tine, te face să simţi că pluteşti.
Nu ştiu dacă mi se întoarce, că de iubit, sigur iubesc pe cineva, însă mă uimea azi de dimineaţă grija fiecărei persoane de-a-mi ura însănătoşire grabnică după ce mă vedea cu gâtul strâmb de durere. M-am trezit peste noapte şi, tresărind din oarecare griji inutile (fiincă uneori îmi fac griji inclusiv în somn) mi-am încordat brusc coloana. De aceea, câteva zile stau călare pe Voltaren, cel mai mare tub din farmacie pe care am putut să-l cumpăr.

Mai răruţ

Sunt în acel mood în care am chef de scris fără să mă adâncesc (prea tare) în filosofeli, ci doar să mă limitez la câteva mărunţişuri. Am câteva zile libere, prilejuite de sfârşitul de săptămână prelungit de lunea rusaliilor catolice şi de alte două-trei zile şterse din calendarul muncii. Teoretic - timp mai mult pentru mine pe care fie îl dorm, fie îl pierd aiurea. Am ieşit finally în grădină şi mi-am curăţat parceluţa de buruieni. Câteva dintre tufele de căpşuni (salvate şi) mutate de la vecinul grădinar au deja rod cu floarea în cur, să vezi ce de dulceaţă fac :)). Dalia creşte şi e atacată de paraziţi, dar le-am venit eu de hac la timp. Rododendronul aceluiaşi vecin (de care n-aveam niciun chef, e plin de rododendroni în zonă, mie îmi par extrem de inestetici când li se ofilesc inflorescenţele) creşte şi el. Mi-au răsărit freziile, deocamdată verzituri. Am presărat seminţe de mac şi alte câteva buruieni scăpate printre ele, mi-am făcut un mic rond în care am însămânţat gălbenele. Anul ăsta îmi păstrez câteva flori şi pentru ceai. Am uscat rufe parfumate în restul de soare al dup-amiezei târzii. Am mai plantat un trandafir pe care l-am primit cu ocazia împliniriicelor19primăveri. Cei din grădina din faţă au înflorit şi sunt aşa frumoşi... Din parcela cu plante condiment nu mi-a răsărit încă mare lucru, deocamdată nu recunosc decât câteva fire plăpânde de mărar. Ieri am repetat experimentul într-un ghiveci de teracotă. Dacă nu iese nimic, mă dau bătută şi cumpăr răsaduri de la piaţă. :P Din măcriş (un moft nostalgic), în schimb, am făcut prima salată şi plănuiesc o supă. :D
Am ieşit cu D până la Düsseldorf. Miercuri am drum (din nou) într-acolo cu un scop pe care nu-l dezvălui încă aici, deşi altora am apucat deja să le spun, nu ştiu de ce m-a luat gura pe dinainte, în fine, nu e neapărat superstiţie, ci e chestia aia de după când te întreabă cu toţii "şiii? ce-ai făcut?", iar ţie nu-ţi mai arde de lămuriri. În fine, am plecat fiindcă ne permite biletul să mergem amândoi cu el în week-end şi fiindcă am vrut să studiez drumul în prealabil. E suficient (dar nu extraordinar) de lung şi n-am nevoie de bâjbâieli într-o zi atât de importantă.
Ne-am întors apoi la malul Rhinului şi la târgul de peşte, de unde am plecat iar (nu cu peşte ci) cu chipsuri de mere şi alte câteva produse bio de la prietenii noştri din Würzburg. Pe stradă şi prin târg se produceau diverşi, e festival de jazz, iar în jurul lor - gură cască la o bere majoritatea în acelaşi (au nemţii un cuvânt) Stimmung cu ei, bâţâindu-se psihedelic chiar pe ritmurile coverurilor lor de nu-mi venea să cred, o tanti trecută de două vârste care urla şi ea acolo ca surogat pentru nostalgicii flower-power, un nene care îi imita pe toţi Chris Rea ai momentului. Mi s-a făcut dor de autentic. Lucrurile produse pe stradă sunt nişte (scuze pentru îmbârligătură) nişte ieftinătăţi gratuite pentru ăia care se mulţumesc cu o porţie de Pommes servită pe "capacul de tomberon". Nu pot să mă adaptez la acest Stimmung. Găsesc transa (poate greşesc, şi ce?) ca fiind mai degrabă un fapt intim.
Ne-am aşezat pe malul înverzit ca mulţi alţii şi am huzurit câteva zeci de minute cu nasul în soarele călduţ după-amiezei. Mi-am amintit de şimailiniştea de la Dunăre. Acolo mi-ar fi plăcut să mai stau un pic. Să-i mai zic câte ceva, să-mi poarte ea gândurile şi suspinurile până departe la marea cea mare. De o linişte ca aia, brăzdată de briză, am nevoie uneori. Fericiţi cei cu Dunărea lor! Eu mă mulţumesc deocamdată cu micul Ennepe, cel pe lângă care mai trec cu bicicleta în drum spre tarlá.

The way I look tonight

Nu-mi vine să cred cât de bine lucrează autosugestia. Chiar şi ca exerciţiu inconştient. Una dintre jumătăţile mele, cea care desface firul în patru sau studiază proprietăţile chibritului (de Brăila, cum am citit deunăzi la Vidal :D), tinde, evident, să judece. Să caute răspunsuri. Pentru ce, s-ar întreba cealaltă jumătate? Păi concluziile scoase la rece (în ciuda faptului că pot furniza uneori, pe de altă parte, minciuni uriaşe) sunt clare şi suficiente. Mă ajută extrem de mult să fac paşii următori. Nu mă ştiu extrem de ambiţioasă. Nu îmi pun în cap nimic serios, concret, ci îmi este suficientă ideea cu care marşez. De aceea, nu îmi pare rău dacă mă abat şi mai încerc o dată marea cu degetul.
Intuiţia i-a strigat în permanenţă jumătăţii mele celei conştiente. Care a nu a făcut decât să închidă ochii şi s-a culcat pe urechea celei visătoare şi naive. Am avut semne clare de la bun început. Cu timpul am mai realizat şi altele.
Întorcându-mă la autosugestie. Ea lucrează peste noapte. Mi-au trebuit doar două zile ca să trimit angoasa şi părerile de rău la plimbare. Sunt atâtea mărunţişuri care-mi amintesc de el. Şi acum eu ce fac cu asta, ce fac cu cealaltă? Sunt toate o parte din el... Ele vor rămâne. Sunt amintirile mele cele mai dragi, fiindcă aşa decide jumătatea cea naivă, după ce s-a liniştit cealaltă, chiar dacă cel mai probabil nu va mai fi nimic. Dacă aş povesti acum tot ce îmi trece prin cap, nu cred că m-aş înţelege nici măcar eu însămi. Ar părea că aberez. Nu are cum să existe ceva care să mai fie după. Nu în sensul pe care l-ar înţelege el.
Afecţiunea unui prieten (aşa cum îl concep eu) depăşeşte (îşi dă silinţa) totuşi graniţele virtualului. Virtualul e plin de lacune de comunicare. Prietenul iubeşte, prietenul se scuză când nu e disponibil (când nu are chef sau nu poate vorbi), el îşi păstrează interesul şi căldura de dinainte. Afecţiunea se transformă. Apropie. Prietenul e şi rămâne dulce şi ţi-e drag şi ţi se face dor de el.
La prima vedere pare că judec. Aşa am judecat de fiecare dată. Caut să-mi justific mie însămi nişte atitudini, chiar dacă ele sunt deformate, diluate şi maiştiueucum de distanţă, de timp şi de altele. Par nişte pretenţii exagerate, poate chiar absurde. Dar ele sunt realitatea mea, cea în care mă învârt şi care nu va coincide cu a nimănui altcuiva niciodată. Prin prisma lor par neînţelegătoare, intolerantă, exagerată, absurdă. Nu am nevoie de telefon atâta timp cât ştiu că doar eu vreau să-l folosesc.
Dar abandonez, deci, teoria chibritului şi las loc amintirii dulci şi calde ca să mă încălzească.
În(cepând cu) seara asta vreau să mă simt aşa.



Tony Bennet - The Way You Look Tonight

Apropos de sentimente

Sunt al nuştiucâtelea om născut pe această planetă care se întreabă la un moment dat ce înseamnă de fapt "te iubesc". Cât de sincer şi de profund (mai) este să laşi la iveală, să faci cunoscut faptul că iubeşti. Dacă a rezona atât de mult cu sentimentul exprimat prin orice mijloace şi de la orice distanţă poate fi un punct (cât de mic, dar sigur) de sprijin, de echilibru, de bunăstare până la urmă.
Ce sens au discuţiile dominate de "dacă" şi de condiţia aşezată (implicit) după acesta, atâta timp cât ştii că nimic nu mai este (şi nici nu va mai fi) la fel sau nu mai este (şi nici nu va mai fi) deloc, că timpul şterge încet, încet urmele trecutului şi aduce altceva cu el?
Ce sens are să spui că iubeşti dominat de afect şi de prezenţa persoanei iubite, dacă ştii că în secunda imediat următoare fiecare îşi vede de drumul lui şi se bucură în continuare pe cont propriu de ceea ce-i rezervă viitorul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp?

Urmăresc (anul ăsta cu mai puţin interes decât în anii trecuţi) emisiunea aia în care Germania caută Superstar. Câte talente n-au rămas astfel pe bară şi câte n-or să mai stea... Îi vezi pe unii care te-au extaziat la început cu vocea lor sublimă, care au şansa de a merge mai departe, dar la care observi că nu evoluează, că ceea ce exprimă nu e suficient, că ceea ce-şi aleg să cânte nu e pe calapodul lor, că nu au alură de star, că scena nu e pentru ei, că de cele mai multe ori reprezentaţia lor e fadă, lipsită de feeling. Unul singur dintre ei a reuşit în seara asta, poate eram eu un pic dusă, poate nu, însă "you are so beautiful" parcă era pentru mine. Acela va câştiga detaşat acest concurs, un tip deosebit, cu talent, cu voce deosebită, cu sentimentele lui împărtăşite sincer. În seara asta m-am simţit exponenţial mai frumoasă decât sunt.

Mi-ar plăcea pe de altă parte să fiu în stare să pot spune pe şleau ceea ce mă zgândără de la o vreme. Dacă nu o fac este pentru că fie stric farmecul, fie este vorba strict despre tot felul de prostioare şi absurdităţi. Sunt toate egoisme, orgolii, sechele ale lipsei de comunicare (şi/sau ale indiferenţei) sau de sincronizare până la urmă, mici disperări, dorinţe imposibile, copilării care nu-şi au rostul aici. Dar pe a căror sursă aş tăia-o la un moment dat din rădăcini. Ar fi singura soluţie să... în fine... Who cares?

Dacă vrei să mă înţelegi, ia şi ascultă:

Mda

Cred că de la ce-am citit aseară la Alma mi s-a tras. M-am visat azi-dimineaţă repudiată de o şleahtă de bisericoşi, preoţi etc, cărora le prezentam cât se poate de sincer şi de lucid părerea mea despre Dumnezeu, concepţia credinţei mele în atotprezenţa Lui şi în inutilitatea anumitor ritualuri (aşa-zis sacre) inventate tot de om şi mă gândeam mai apoi (reflectând la vis) la cât de mult semnifică supunere sărutatul unei mâini (de preot). Am abandonat apoi repede sensul în care mă îndreptam cu reflecţiile mele.
Ultima oară când m-am spovedit a fost acum deja mai mulţi ani, înainte să plec din ţară, când după ce am fost crunt dezamăgită de un vampir energetic şi terorist sentimental, am realizat că am nevoie (atunci mai mult ca oricând) de ajutor de Sus. M-am dus şi-am plâns discret în lăcaşul lăsat în linişte de credincioşi şi deranjat doar de femeile de la lumânări dereticând după slujbă şi reaşezând covoarele.
În aceeaşi perioadă scurta mea aventură sentimentală care m-a dat peste cap a coincis şi cu tangenţele pe care le aveam cu o femeie întoarsă la credinţă, aşa cum o cere fanatismul ortodox. Femeia aceasta (să-i spunem V.) avusese (după cum declara ea însăşi) de suferit de pe urma propriilor păcate, un fiu i se înecase în râu, rămăsese fără bărbat ca urmare a relaţiilor ei adulterine etc. Moartea fiului i-a schimbat viaţa. Era o femeie simplă de la ţară care acum îngrijea o bătrână  paralizată, una dintre fostele mele paciente. V. vorbea cu mine, îmi povestea despre faptele ei cu care nu prea ar trebui să se laude, dar de a căror povară se uşura pe jumătate, ca şi cum s-ar fi spovedit. Mi-a recomandat să mă duc la nu ştiu ce biserică. Mi-a făcut cunoştinţă cu o familie de credincioşi. Comunitatea părea destul de strânsă, de evlavioasă şi de supusă. M-am dus de două ori. Am stat răbdătoare la două slujbe interminabile (a câte 3-4 ore fiecare, cred, poate exagerez, poate nu). La cea de-a doua vizită am decis să fac pasul confesiunii. Aşa cum fusesem învăţată, pusesem pe hârtie o listă întreagă de păcate mai mari sau mai mici (oricum n-aveau cum să fie toate, fiindcă cine şi le poate aminti? că dacă ar fi să te iei după poveţele a diverşi prealuminaţi, orice faptă umană bună este însoţită şi de reversul ei, păcatul, fiindcă omul e păcătos de la naştere şi până la moarte) şi, mai mult cu jenă decât cu părere de rău, le-am luat la rând şi pe cele spuse şi pe cele ascunse multă vreme. Mi s-a spus că totuşi exagerez, deşi nu mică a fost supriza preotului la auzul atâtor detalii intime pe care nu le spusesem (cred) nimănui niciodată. Culmea este că nu era absolut nimic ieşit din comun, în fine, am vrut să văd cât curaj am. Vampirul sentimental mă teroriza în continuare de la distanţă. De fapt mă terorizam eu însămi, dând atenţie peroraţiilor lui. M-am spovedit şi am dispărut. Noua sosită în comunitatea aceea şi-a luat la fel de repede tălpăşiţa precum a sosit. Vampirul m-a mai terorizat o vreme, apoi l-am cunoscut pe D, m-am măritat şi am plecat.
Din momentul în care am ajuns în altă ţară şi am perceput existenţa a numeroase alte comunităţi cu idei şi ritualuri diferite, mi-am întărit propriile convingeri. Nu mă mai spovedesc, nu mai sărut icoane, nu mai fac o sută de mătănii etc. Postul nu înseamnă numai abţinere de la numite mâncăruri şi plăceri. De aceea nu postesc. Dacă există rai şi iad, le găsesc în mine când le caut ş.a.m.d.
Mai nou, îmi spunea madam' astăzi că mamaie-mea (care s-a întors la credinţă acum vreo 10 - cel mult 15 ani şi a luat-o şi ea oarecum pe calea asta fanatistă, dictată de nişte cărţi şi de obiceiurile locale) a reuşit cam după tot atâta timp de "infiltraţii" şi sugestii subtile etc să-l convingă pe tataie să meargă la spovedanie. Victoria vieţii ei: tataie spovedit, spăşit, împărtăşit. Mda.

Plimbare cu poze

Am pornit într-o dimineaţă în care toate rozele mele erau în floare.

Am stat vreo două ore într-un dop rutier, apoi m-am întâlnit de câteva ori cu Dunărea pe care am pozat-o din zbor.

Seara am ajuns în Viena şi m-am dat în roata mare din Prater, ceea ce a uşurat un pic buzunarul. Nu-i nimic, avea să vină o nouă zi în care am vizitat vreo două muzee.

Am ajuns apoi la Timişoara unde m-am minunat de frumuseţea arhitecturii şi am adormit pe glasul roţilor de trenuri de toate felurile care treceau nu departe de geam (adică pe podul din pozele următoare).

Am revăzut în sfârşit ceasul de flori, singurul lucru pe care mi-l aminteam cu siguranţă şi de care am aflat în sfârşit că e de multă vreme defect.

Cu miţa asta bagaboantă m-am întâlnit pe drum şi a stat la scărpinat. :D

Florile astea le-am găsit pe marginea drumului printre munţi şi le-am "luat" cu mine.

Am pozat din nou Dunărea undeva între Orşova şi Drobeta.

La întoarcere spre casă am trecut prin Rupea,

şi n-am ştiut ce fel de cultură e asta:

poate mă lămureşte şi pe mine cineva ;)
între timp am aflat, mii de multumiri

am ajuns la Sighişoara

unde ne-a aşteptat o lebădă pe pat

şi am urcat prin scara acoperită.

M-au fermecat peisajul de podiş şi o parte din clădirile Oradei.

Apoi ne-am odihnit (mai bine zis rupt picioarele pe malurile Vltavei) pe timp de zi

şi pe-nserat

am mai vizitat câte ceva şi ne-am distrat într-un labirint de oglinzi.

Un fel de PS: La muzeul Kafka n-am făcut nicio poză. Credeam că e o simplă casă memorială, care în multe cazuri (cum e muzeul Goethe la Düsseldorf) e cam boring, cu excepţia de exemplu a casei lui Theodor Storm de la Husum. E mişto, cu efecte vizuale şi acustice, cu citate pe pereţi, cu un traseu prin toată viaţa lui Kafka, dar şi cu artefacte. Cine a studiat cunoaşte.

În drum spre casa casă am trecut pe marginea unei furtuni

din care am ieşit cu bine

Hai, pa!


Restul aici:

Road Trip prin Europa (4-22 iun 2008)

LE - Zi de poze astăzi şi la Suzi. ;)

Apropos

Citind aici, mă gândeam la ce le lipseşte şi ăstora în planul de campanie. Cred că nişte butelii...

Oareşce dezgust

Bine totuşi că faptul nu mă agită din toţi rărunchii ca să-mi smulg mai apoi toţi perii din cap. Oriunde o treabă începe frumos, cu cât se-adună mai mulţi (gloata adică, iar aici se înţeleg efectele trecerii ei), cu atât începe să se aleagă praful. Am două (sau chiar 3) cazuri concrete:

Unul este un portal românesc de creaţie (poezie, mai exact). Această poveste a început cu un om care scria şi el poezii şi care având acces la internet a decis să le pună pe un site. Apoi au apărut diverşi care la rândul lor scriau poezie şi i-au trimis un email şi l-au rugat să le posteze şi lor textele. Cu timpul aceştia au fost suficient de mulţi ca posesorul site-ului să implementeze un soi de interactivitate pe site. Aşa că a introdus posibilitatea creerii propriului cont, precum şi dreptul de a posta comentarii pe texte. Având în vedere mai mulţi (să le zic) factori (deşi nu e chiar cuvântul potrivit) cum ar fi talentul la scris şi interpretat versuri, fidelitatea faţă de site (adică activitate intensă, cu urme vizibile), vechimea şi priceperea la chestii tehnice pe web şi altele s-a creat o ierarhie. Unii dintre aceştia (în mare parte veterani) au devenit, mulţumită entuziasmului, dar mai ales timpului liber (fiindcă a citi şi selecta/elimina porcării de texte, ce au început cât de curând să împânzească site-ul e totuşi o muncă ce implică răbdare) au devenit cenzori. Cu alte cuvinte, ei sunt cerberii de care se loveşte (cel puţin o vreme) un novice pe site, până în momentul în care a postat suficient de multe texte convingătoare, atât cât-de-cât calitativ, cât şi măcar de bun simţ, adică fără injurii, atac la persoană şi altele. Aşa că la un moment dat (posibil o dată cu cenzorii) a apărut şi posibilitatea votării unui text (în nici-un caz propriu) cu steluţe în speranţa de a atrage atenţia asupra unui text bun. Începând cu un anumit loc (ceva mai jos de cenzori dar mergând până la ei şi la editorul site-ului (adică proprietarul) în ierarhie se află steluţarii. Unii dintre ei încep să aspire la locuri de cenzori. Cu cât eşti mai sus în ierarhie, cu atât ai mai mari şanse să ţi se citească şi ţie textele, şi mai ales să ţi se comenteze (chiar dacă unele comentarii sunt vrând nevrând negative sau răutăcioase şi ajungi desigur să te superi şi să ameninţi că părăseşti tarlaua, cum au făcut-o unii de câteva ori şi chiar s-au întors după o vreme). Aşa că tu ca novice începi şi comentezi pe la alţii, mult şi bine (sau prost) şi ajungi să te cunoască. Apoi pupi funduri (dacă te tentează), apoi dacă ai (în sfârşit) noroc te laşi pupat şi te-învăluie o serie de fumuri de care nu te mai scapă nimeni şi tot aşa.
Am părăsit această tarla nu spunând că plec, ci cu timpul pe care l-am pus la mijloc. Am scris tot mai rar poezie, m-a dezgustat atitudinea a diverse persoane de acolo, m-a doborât lipsa de răbdare în a căuta un text nu neapărat bun, dar măcar unul care să mă satisfacă. Totul a devenit o modă, totul decurge în sensul în care se îndreaptă gloata, se inspiră unii pe alţii şi pare că ajung să scrie toţi la fel. Aşa că ajung să se certe şi să se acuze de plagiat (pe lângă multe alte motive de ceartă, unele chiar total indiferent de poezie). Din rândurile noilor generaţii care se tot formează, unii ajung după un timp (când îşi dau seama ce se întâmplă de fapt într-o comunitate ca aceasta uriaşă) să zică ei înşişi: "treaba s-a împuţit" şi se cară sau se afundă în rahatul comun. Treaba, împuţită aşa cum e, merge mai departe. Site-ul are mii de vizitatori unici pe zi, aşa că (relativ) recent (cred, fiindcă până ieri n-am mai fost pe-acolo să văd ce şi cum) şi-a tras o plăcintă de reclame.

Cazul doi este tot un portal care copiază stilul UTube. Pe scurt: mi-am facut cont acum un an cu scopul entuziastic de a posta anumite piese de pus cu player cu tot pe blog. Orice membru are dreptul de a vota piese cu una până la cinci steluţe, în condiţiile în care 1 înseamnă naşpa, iar 5 - super. Acum o vreme, adminii au decis să facă public fiecărui membru (atunci când se loghează) lista cu cei ce i-au votat piesele. Aşa a aflat Marinică de la Cucuieţii din Deal, cel ce postează manele şi poze cu ţâţe goale sau filmuleţe funny copiate de pe proteve, cine i-a votat lui piesele cu 1. Aşa a început Marinică să se răzbune pe ăia care au îndrăznit să-şi bată joc de el, aşa s-au înnegrit listele cele negre de useri cărora li s-au interzis de către alţii anumite opţiuni importante în site, aşa au început să circule tot felul de mesaje între prietenii (ceva de genul fwd-urilor pe care le primeşti pe mail) din diversele şi nenumăratele grupuri din impresionanta reţea în care m-am băgat, cum că ar trebui ba să punem pe nu ştiu cine pe lista neagră, fiindcă şi-a retras toate fişierele, dar continuă să facă ravagii pe site dând numai note de 1, ba să facem lobby la admini să scoată chestia aia cu cine cât a votat ca să nu ne mai supărăm, ba să vizionez şi votez nu ştiu ce fişiere (ca să facă şi ei cât mai multe vizionări şi să câştige un amărât de tricou), lucru care a început să mă agaseze. Fiindcă nu asta am vrut. Dar era de aşteptat. Site-ul s-a îmbâcsit de tot felul de mediocri care au încărcat (mereu) aceleaşi piese şi care pun atât de mult la suflet în aceste fişiere de parcă ar fi propriile lor creaţii. Nu e de mirare de ce se atacă atât. Singurul lucru care mă încurcăpersonal este că serverul nu mai merge atât de sprinten ca la început şi deci fişierele mele apar mult mai târziu decât ar trebui. În fine, grabă oricum nu e.
Ideea era alta, cea de la începutul acestui text interminabil.

Deci

Am văzut "432", dublat în germană. Nu ştiu cât a înţeles mâna aia de nemţi adunaţi în micul cinema regional dintr-un oraş din Ruhrgebiet. Fiindcă Găbiţa era Gabita (se aude cum am scris), Unirea era Uni-Rea (cu accent pe U şi pe E), iar tânăra cea însărcinată în luna a 5-a nu avea nici măcar un strop de burtică. Şi or mai fi fost şi altele. Filmul nu e rău. Regizorul a ales cadre fixe, fiindcă aşa a vrut. A filmat cu zgârcenie de recuzită şi a tras o perdea de paloare peste imagine, aşa cum erau pozele alea decolorate cu mama, tata şi doi copii într-un parc. Detaliile sunt totuşi prea puţine ca sa spui ca e un film despre "epoca de aur". Nu mai comentez, că au făcut-o alţii înaintea mea. Filmul e OK.

În continuare: Păcală 3,4,5. Viel Spaß! Hai, că înţelegi tu. ;)

Moolaadé

Apropos de tăierea împrejur a femeii. Alaltăieri noapte am văzut pe un program tv al vecinilor noştri olandezi un film din Senegal care, deşi nu am priceput mare lucru (nici din limba de baştină, nici din subtitrare) m-a revoltat şi în acelaşi timp impresionat până la lacrimi. Aceeaşi îngustime umană de care nu scap nicăieri. Aceleaşi concepţii vechi ce rămân ca nişte sechele în minţi neluminate.

Aici poţi vedea câteva fragmenţele de film.

PS: - Am scăpat de "tractor", am unul nou total silenţios. :D
- Am un mic mare terorist lângă mine, care încă mai caută (sau nici măcar, dar găseşte) sau îmi oferă motive de hâră.
- Cu job-ul merg în continuare ca Aushilfe. Fiindcă mi-am făcut programul, am două săptămâni aproape goale. Adică am liber. Vineri am venit acasă cu dureri de cap şi ameţeli. M-am stresat cam tare, deşi pe banii ăia nu merită. Doar n-o să mă îmbolnăvesc.

Părerea mea care nu e nici o părere

Apropos de icoane în şcoli. Rândurile următoare sunt o opinie dintr-un subsol de însemnare de la Gramo. Am mai adaptat-o un pic şi m-am hotărât s-o păstrez şi aici.. :P

Am prins icoanele pe pereţi la şcoală destul de târziu. Mai întâi m-am bucurat vreo 3 ani jumate de figura răposatului, pe vremea căruia (poate nu) întâmplător treceam în drum spre şi dinspre şcoală pe lângă o biserică. În special sâmbăta când ieşeau tantiile cu colivă de la pomenit şi primeam uneori o groază pacheţele întregi pe care le devoram fie la faţa locului, fie mergând acasă. Până ajungeam în faţa blocului, ca să nu mă vadă careva cu ele. :P
Aşa am cunoscut-o pe vremea aia şi m-am împrietenit cu ea (şi nu numai eu, ci şi o mulţime de alţi copii din cartier) pe femeia de la lumânări. Era o tipă extrem de evlavioasă şi avea drag de copii. Cu ea am făcut primele "ore" de religie, total necondiţionat, pe şest, desigur, seara în biserică. Atunci am învăţat mai multe rugăciuni şi cântece, atunci ne povestea despre tot felul de minuni şi altele. Era destul de fascinant acolo seara cu liniştea din biserică şi doar cu două-trei lumini aprinse în câte un colţ.
Religia în şcoală m-a prins în clasa VI-a sau a VII-a, o vreme m-a fascinat şi acolo. Prezenţa icoanei nu m-a influenţat în nici-un fel. Eram deja oarecum îndoctrinată. Dar nu definitiv.
M-am căsătorit cu un evanghelic botezat ortodox doar ca să se poată cununa cu mine şi m-am mutat într-o zonă în mare parte reprezentată de protestanţi care nici măcar nu îşi fac cruce. Aici m-am confruntat cu un alt fel de concepţie în ceea ce presupune învăţătura creştinească, m-am îndepărtat de ritualul ortodox, m-am îndepărtat de orice ritual (mai puţin o simplă rugăciune înainte de culcare, ca un talisman) şi am rămas doar la singura concluzie că Dumnezeu e unic indiferent de religie, că El este puterea superioară de pretutindeni şi cam atât. În rest, o simplă icoană pentru care s-a făcut atâta tamtam nu cred că incomodează pe nimeni, atâta timp cât nu se abuzează cu opulenţă (ca în cazul prezentat aici) de însemnele bisericeşti şi nu se impune absolut nimic din învăţăturile religioase. Copiii de prostestanţi vizitează periodic nişte lecţii în cadrul bisericii până la vârsta de 14 ani când se petrece ceea ce se numeşte "confirmare". Cu alte cuvinte, la vârsta asta copilul este suficient de matur să decidă singur dacă învăţăturile l-au convins de existenţa lui Dumnezeu (şi astfel acceptă botezul) sau rămâne ateu şi îşi vede de ale lui. Cine mai are dreptate aici? Fiindcă protestanţii se bazează pe Scriptură şi o urmează, iar ortodocşii (posibil şi catolicii) impun o serie de canoane despre care biblia nu pomeneşte. Posibil, fiindcă, ruşine mie, m-am apucat să citesc Biblia (am citit eu, oricum, o variantă povestită) şi m-am împotmolit la Geneză. :) :P

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Nu mă enerva!

Am şi eu o meteahnă, mă enervez repede şi de la nimicuri. Nu şi că merită, desigur. E un consum inutil. Apropos de energie. Citesc zilele astea o cărticică, un aşa-zis roman iniţiatic. Grosso modo, am dat acolo peste nişte chestii foarte interesante. Despre unele dintre ele aveam deja idee, poate dintr-o altă perspectivă. Deşi în mare parte refuz cu înverşunare să cred în efectul terapiilor neconvenţionale şi în toate concepţiile de ordin parapsihologic, nu se poate să nu mă fascineze lucruri care cumva îşi găsesc încet, încet sensul, chiar dacă acesta e destul de firav, de superficial, în tangenţele şi în viaţa mea de zi cu zi. E vorba despre faptul că nimic nu este materie, ci doar o formă energie conform principiului (prescurtat de mine) "nimic nu se pierde, totul se transformă". Fiecare fiinţă umană are un câmp energetic de care, dacă s-a iniţiat, este conştientă. Dacă nu, cel puţin o percepe altfel. Cum anume? E suficient să te enerveze cineva, doar cu o suită de cuvinte şi să simţi că echilibrul tău interior e complet dat peste cap, că îţi vine să scoţi fum pe nări şi că persoana respectivă (fără să îşi dea seama) şi-a însuşit toată energia de bun augur care sălăşuia în tine, pentru că avea nevoie să refuleze şi să-şi arunce veninul deţinut în supradoze. Caz concret: e vorba de o isterică tâmpită care este atât de bolnavă, încât nu mai realizează că devine agresivă atunci când se bagă în seamă şi pare că nici nu înţelege când i se explică cum stau lucrurile de fapt. I-am citit azi o însemnare. N-are decât să se simtă bine eliberându-se cât vrea pe prorpiul blog. Era clar că n-avea cu cine se certa. Părerile se pot expune şi altfel, constructiv şi cu argumente (după cum ea însăşi pretinde), dar şi fără exces de semne de exclamare/interogaţie care o pun din start sub semnul întrebării.
Mie nu mi-a făcut bine faptul că mi-am băgat nasul unde nu trebuie. Am simţit un fel de epuizare. Ideea (cel puţin până la momentul în care am ajuns cu cărticica de care pomeneam) este că orice câmp energetic are nevoie de o sursă pe care s-o "epuizeze". Oamenii nu cunosc o alta mai bună, decât pe aceea de a-i manipula pe alţii. Un părinte care (aşa cum a învăţat de la proprii părinţi) îşi domină plozii şi nu le "iartă" nimic, un şef care-şi terorizează angajaţii, o isterică tâmpită care nu s-a mai certat demult şi a cărei atingere declanşează o suită întreagă de dojeni, astea ar fi nişte exemple... Dacă ar şti că prezenţa într-o pădure sau pur şi simplul stat desculţ pe un pâlc de iarbă sunt o sursă la fel (ba chiar mai) bună de energie, decât să declanşeze conflicte inutile pentru ambele părţi... Evident că ideile expuse în carte rămân încă o utopie, însă un iniţiat nu numai că evită inteligent astfel de conflicte, ba chiar evită sursa acestora: istericele tâmpite care refulează neîntrebate. Gata, că mă doare capul! :))

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Bucu

Trebuie sa zic ca de data asta am calatorit cam cu frica in san. Cele doua incidente de la anumita companie de zbor recent intamplate au reusit sa-mi inoculeze otrava clevetelilor diversilor patiti ce-au comentat stirile prin diverse medii de presa. Nu am avut nici-o problema. Am plecat cam la timp, ba chiar un pic mai tarziu. Am aterizat cu un sfert de ora mai devreme decat era prevazut. Cum ne-am dat jos din zburatoare ne-am izbit de caldura de afara si apoi am intrat fara cale de intoarcere in sauna. Era autobuzul care urma sa ne transporte catre cladire. La banda rulanta cateva bagaje se invarteau ratacite. Banda s-a oprit si pret de cel putin 15-20 de minute ne-am holbat la ea. Intr-un final i-au dat iarasi drumul. Printre sutele de valize, asteptand-o pe-a noastra, am zarit aparand pe ici pe colo cateva carora li se balanganea deschizatura. Acele bagaje fusesera cu siguranta "controlate". Chiar mi-am exprimat verbal mirarea aratandu-i cuiva o astfel de valiza. Concluzia e simpla si clara. La aeroportul "Henri Coanda" OTOPENI se fura in continuare din bagaje. Daca esti fraier si calatoresti cu un geamantan neasigurat cel putin cu un cifru si cu o cordelina suplimentara risti sa fii victima hotilor de bagaje.
De traficul din oras nu pot sa spun ca mi-era chiar asa dor, ca seamana intrucatva cu celebrele aglomeratii rutiere de pe autostrazile germane (si nu numai), vesnic in santiere.
Dar parca mi-era dor de cate o circulatie blocata in centrul Bucurestiului unde nu functioneaza semafoarele, de (ne)rabdarea simulata si pufaielile diversilor calatori cu mijloacele de transport in comun la o simpla atingere nevinovata (cu scuzele aferente), de mirosul emis (uneori) de aceleasi persoane samd. Coada de la posta a fost de data asta aproape inexistenta. Normal, m-am dus mai de dimineata si in orice caz nu la ora schimbului de tura. E cea mai mare greseala sau curat ghinion sa te nimeresti atunci la posta. Aia n-au auzit de sistemul de coada unica, numar de ordine si de functionari care trebuie sa stie sa le faca pe toate.
Mi-am cautat (fara sa insist prea mult) o rochie pe care trebuie s-o imbrac cu o anumita ocazie. M-am crucit de moda acestei veri. Se poarta printre alb/negru cu puchitzai si verde. Dar un verde greu. Verde clasic. Cu unele taieturi si materiale merge chiar misto. Io n-am avut curaj cand am fost la Aachen sa-mi iau o astfel de rochie (desi mi-ar fi placut). Cu adevarat excentric. Parerea mea.
Intr-un final am mers cu mama azi la un pom laudat de ea. Era sa plec si de-acolo cu mana goala. Pana la urma am probat un model care nu-mi facea cu ochiul cat a stat pe umeras, mi-a venit bine, l-am cumparat si am plecat. Am scapat. Imi mai trebuie o traista. Si eventual niste cercei.
Ar fi trebuit sa ma intalnesc cu cineva, asa era vorba, dar pare ca se eschiveaza. Pretextul emis nu ma incalzeste. De fapt ma apuca asa o lehamite... Nu-i nimic. Am scapat de-o grija. Imi bag picioarele.
Saptamana viitoare plec oricum din Bucu. Sper sa fie mai confortabil de data asta. Vara la tara e printre altele extrem de placuta. Mi-e dor de mirosul de balegi, de visinele acre din pomul de langa prispa, de o gaina cotcodacitoare ce zboara din fanar, de poiana dintre meri si de multe altele. De tacanitii din neam nu prea mi-e dor. Cu aia eventual o sa ma cert cand o sa le spun ca un drum nu poate fi al lor si ca nu au dreptul sa blocheze accesul drumetului care o mai ia si el peste deal ca s-ajunga mai repede in vale.
Cam asta.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche