2009 a fost un an ok, interesant, cu câteva highlight-uri şi câteva căderi. Trag rareori linie dedesubt, nu mai ştiu concret ce mi-am propus, cert e că n-am lăsat totul de-o parte, nici nu mi-am dus toate sarcinile până la capăt. Un singur lucru îmi doresc acum, ba nu, două: unul material, adică să-mi termin casa într-o continuă transformare şi unul imaterial, mai important decât celălalt: să-mi fac câţiva prieteni. Nu, n-o să-i pescuiesc de pe stradă, ci doar o să-i cultiv pe cei care-şi încrucişează drumul cu al meu şi bănuiesc eu că merită. Îmi doresc să fiu mai puţin pretenţioasă (dar nu deloc) cu ei.
Aseară am decis să ieşim, în ciuda faptului că D e răcit şi că părinţii lui nu-s într-o stare mai bună. Mulţumesc Celui de Sus că n-am nici pe naiba şi mă ţine pe picioare, am eu altele de "tras". Am lăsat zgârcenia de acum un an de-o parte şi mi-am cumpărat rachete şi artificii. Mi s-a părut mai mereu aiurea să-mi arunc banii pe fereastră pentru aşa ceva, însă era cam singura mea distracţie din această noapte. Am pregătit o salată şi, la insistenţele lui D, nişte Speckendicken, un fel de gogoşi din Ostfriesland, îndulcite cu sirop de sfeclă, condimentate cu anason şi cardamon, garnisite cu costiţă şi salam uscat şi prăjite în untură.
Nu cred în superstiţia de genul cum începi anul, aşa îl ai, cert e că eu l-am început cu o mică dezamăgire. Un lucru de care nu sunt perfect conştientă de cele mai multe ori. M-am intergrat într-o familie comodă şi temătoare. Am jucat cu ei câteva partide de Rummy la care am adăugat nişte reguli de la ei, "din popor", aşa cum învăţaseră şi ei, apoi am deschis o sticlă de vin spumos nealcoolizat, iar la miezul nopţii am evitat să ne îmbrăţişăm / pupăm din raţiuni igienice. Pieptul de gâscă umplut pe care îl aduseserăm cu noi am renunţat să-l mai pregătim, se făcea prea târziu, n-am mai fi fost în stare să-l mâncăm, ceea ce încalcă tradiţia meselor bogate şi copioase româneşti. Aş fi vrut să ies de dinainte cu rachetele, n-am reuşit, mai întâi a trebuit să ciocnim paharele cu vin. Am ieşit doar eu cu D. Eu am dat foc la toate artificiile, cei doi au rămas la fereastră, au văzut un mare Scheiss, iar D a păstrat distanţă. Se apropia de ora 1, am intrat din nou în casă, M ne-a rugat să nu ne supărăm pe ea, dar se duce la culcare. Pentru noi nu există aşternut în casa părinţilor, aşa că mi-am adunat lucrurile fără cârtire şi am ieşit în doi timpi şi trei mişcări. Am plecat la W şi R unde promiseserăm o vizită. Am stat şi acolo cam o oră şi am şters-o acasă. Mi-e ciudă cum de nu ne-am simţit noi înşine să plecăm. Le-am dat rutina peste cap. Stratul subţire de zăpadă şi ploaia de dinainte au pus (în minţile lor) alunecuş pe străzi. Nu ar fi plecat nici bătuţi de-acasă. De artificii nu s-ar fi apropiat. R (care a lucrat la pompieri şi salvare) a văzut destui suferinzi de consecinţele beţiei şi prostiei şi ghinionului celor care ard petarde. Speriaţi la propriu şi la figurat. M-am simţit dată afară din casă. :) Exagerez sau nu, mărunţişuri ca acesta (şi nu alte catastrofe) mă lasă pe mine cu gura căscată. Un lucru e sigur, chiar dacă-mi trece, nu voi uita niciodată. Mi s-a spus să nu mă supăr, şi, deşi n-am arătat-o, m-am supărat.
O să am totuşi un an senzaţional. :) Aşa să îl ai şi tu, cititorule!
