Dacă stau cu geamurile deschise şi e un pic de linişte în casă şi pe stradă, se poate auzi din când în când vuietul câte unui avion care brăzdează cerul şi, în cel mai sigur caz, care aterizează pe unul din aeroporturile din apropiere (Düsseldorf sau Dortmund). Sunt la vreo 40km de noi, dar e suficient. Uneori mă sperie seara târziu când după ce am dat stingerea îmi mai arunc ochii pe geam şi zăresc nişte luminiţe pâlpâinde ca de OZN. Îmi revin instantaneu când îmi amintesc vuietul specific. De-aici şi până la a-mi imagina că într-o bună zi o să cadă unul peste casa (zona) în care locuiesc nu mai e mult. Şi cel mai mult mă apucă aşa o strângere în piept când mă gândesc că trebuie să zbor. Mi se trage de la zborul din ianuarie, când pe o vreme ok (nu furtună, nu ploaie, ci doar relativ senin) aterizarea a avut parte de ceva turbulenţe inexplicabile pentru noi ăştia profanii care ne-au dat palpitaţii. În vară am zburat din nou cu o companie low cost care mi-a inspirat un dram de neîncredere, mai ales la întoarcere (deşi ambele zboruri au fost superok) când a trebuit să suportăm o modificare în program, o întârziere specifică de câteva ore, cu check-in la timp, dar cu un aşteptat îngrijorător şi cu o serie de scuze manifestate în sandwich-uri gratis care nu m-a încălzit. Două ore de zbor cât un veac pentru care aş fi avut nevoie de un somnifer puternic. Şi D asemenea. Uite-aşa am descărcat eu o serie de adrenaline azi-noapte chinuindu-mă să adorm şi gândindu-mă la ziua în care vor trebui ai mei, toţi 4, dintre care doi n-au zburat deloc, să călătorească (şi să mă viziteze) cu aceeaşi companie. Nu mai e mult până atunci. Cred că se trăgea de la cacaua cu lapte pe care am băut-o mai pe seară şi care mi-a alungat fără îndoială somnul. Nu mai fac. Şi cred că mă las şi de avioane. :-S :-p
