Am senzaţia că frecventez locuri în care nu (mai) am ce căuta. Că insist să mă văd sau măcar să păstrez o legătură cu persoane cu care am avut tangenţe la un moment dat, care au trecut pe lângă mine şi care acum îşi văd mai departe de viaţa lor acolo unde sunt. Sun şi mă autoinvit, dar am mereu nesiguranţa că nu-s binevenită. Că uşa la care bat mi se deschide de complezenţă, doar fiindcă am bătut. Undeva în trecut deschideam uşa unui secretariat de şcoală dinăuntrul căreia se auzeau voci enervate de femei deranjate, ca şi cum tărâmul pe care păşisem nu era pentru mine. Mai târziu - aceeaşi corvoadă în faţa unor alte uşi din spatele cărora nu mă mai înjura nimeni. Mă fâţâi de nu ştiu câte ori înainte să formez un număr de telefon. Răspund foarte rar când acesta sună şi sunt sigură că nu neapărat cu mine vrea. Rareori cer ajutorul cuiva, mă doare gura să cer înapoi ceea ce-mi aparţine, să cer să mi se schimbe un lucru cumpărat în pripă. M-am învăţat singură acasă şi aşa mi-e cel mai bine, chiar dacă cealaltă jumătate din mine caute să comunice. Încă nu am rezolvat mare lucru din cele ce mi-am propus. Şi uite-aşa nu îmi mai place să spun ce fac, fiincă nu fac mai nimic. Timpul trece pe lângă mine. Bye, bye...
