Pe mine m-a născut mama împiedicată. Adică vreau să zic: pe drum să ies afară m-am împiedicat şi am lungit un pic naşterea. Şi de-atunci mă împiedic periodic, adică fie de vreo treaptă, fie mai intru în câte-un gard, mă lovesc de lucruri prin casă, calc în gol sau dau cu capul în stâlp. Cum? Nu ţi-am povestit? Ba chiar mi s-a întâmplat de două ori :O. Păi eram eu ceva mai de-o şchioapă aşa şi mergeam pe o străduţă din cartier, pe un trotuar îngust şi mă holbam prin grădinile oamenilor. Şi unde nu mă trezesc c-o izbitură pe-o jumătate a feţei. Mi-a luat câteva secunde să mă dumiresc şi aşa am observat şi stâlpul care trona în mijlocul drumului meu. A doua oară s-a întâmplat într-un mod asemănător. De alunecat pe gheaţă nu mai vorbesc. Mi s-a întâmplat de nu ştiu câte ori să "îngenunchiez" în faţa cuiva şi să mă simt aiurea. Astăzi mi-a revenit rândul la porţia de căzături. Mai exact am intrat cu bicicleta în gard. Am traversat o străduţă circulată, am vrut s-o iau pe trotuar şi în acelaşi timp să o iau la stânga. Am apreciat prost şi am spart o plăcuţă reflectorizantă din faţă. Mai mult, am stricat lanterna. În fine, m-am ridicat repede, m-am uitat să văd dacă m-a mai văzut cineva, nu prea era nimeni, decât o tipă cu căţel care credeam că dispăruse. Din faţă venea altcineva. M-am urcat la loc pe bicicletă, am mai mers vreo 30 de metri şi am observat că generatorul lanternei mele s-a blocat pe roată. Am dat să mă opresc, după ce-am trecut de persoana cu pricina şi am mai tras o căzătură. :))
În fine, nu există ocazie în care mă plimb cu bicicleta şi în care să nu mă lovesc de ceva. Nu am de ales şi mă ridic. Ridicol, neridicol, se poate întâmpla oricui. Un prieten îmi spunea să mă bucur că ridicolul îi distrează pe alţii, înseamnă că am făcut o faptă bună. Iar de căzut o să mai cad. :P Deh...
