Lăsând la o parte semnificația sa religioasă, Crăciunul nu e neapărat doar o sărbătoare de familie, ci doar un prilej de a te călca pe bătături cu persoane pe care de fapt le (cam) eviți pe parcursul anului ca să nu vă scoateți ochii, fiindcă ele sunt cei ce vor rupe crusta unor răni adânci sau - dacă îi lași - vor aduce la loc o parte din fricile de care scăpaseși cu atâta efort în încercările tale meditative. "Fuck off!" le zici acestor persoane în mintea ta, te doare puțin și le ierți pentru intenția lor nevinovată și inconștientă de a-și proiecta pe tine propria lor realitate deformată și incompatibilă. Îmi pare rău, iartă-mă, te iubesc, te eliberez.
De acum încolo trebuie să rămân în borcanul meu peste care înșurubez capacul.

A-i da apă la moară soacră-mii: să încep să-i spun despre noua mea afacere și să mi se împlinească așteptarea. Ca o confirmare a ceea ce "mă așteptasem" cu foarte puțin timp înainte să deschid gura, frânele nu au întârziat să apară. Punct bonus: D cu sfaturile lui suplimentare. Mulțumesc, lecție definitiv învățată! Dar sunt recunoscătoare și timpului cât mai îndelungat care ne ține separate una de alta.

Lucruri și persoane pentru care sunt recunoscătoare

* vocea și urechea muzicală
* talent creativ
* ambiția de a exersa la mașinile de cusut
* familia, așa cum este
* iuliana (pentru deschiderea ochilor)
* șefa mea actuală
* vecinul de vizavi
* locul de muncă pentru că acolo am învățat germana și acolo am cunoscut mulți oameni din oraș
* ușurința și plăcerea de a exersa (învăța) limbi străine
* existența lui charlot
* experiențele care m-au făcut să cresc
*

Ca o revelație: cred că scopul venirii mele este de îmbucura pe ceilalți cu ceva. De a-i asculta pe cei cu nevoia de a vorbi cu cineva. De a le spune ceva pe limba lor (dacă sunt străini), de a-i ajuta cu ceva.

Încă sunt pe privat și voi mai rămâne așa vreme de câteva săptămâni, luni, habar n-am. E puțin aiurea să mă întorc la statusul de ”scriitoare în agendă”, fără alți cititori în afară de mine, dar mă voi obișnui. M-am apucat de meditații. Încercările mele sunt timide, mai cu ghidări înregistrate, mai de capul meu. Posibil că se fac resimțite unele efecte, e prea devreme să mă pronunț. Meditațiile ar trebui să devină un obicei banal (dar foarte important), zilnic, cel puțin o dată, ca spălatul pe dinți. De când eram mică și cam până după ce m-am căsătorit obișnuiam să mă rog seara, mecanic, înainte de culcare și îmi inchinam perna ca să nu visez urât. Recent într-unul din videorurile revelatoare cu influenceri în trezirea spirituală aflu despre un obicei util și benefic în îmbunătățirea vibrației locului în care dormi: îți binecuvântezi patul. Încep să cred tot mai mult, oricum nu e nimic nou în asta, că meditația și rugăciunea sunt cam pe același picior, cu diferența că foarte mulți (și nici eu) nu știu să se roage cum trebuie. Rugăciunea nu este doar o rostire mecanică de înșiruiri de cuvinte, este o detașare, o transă emoțională prin care cu disciplină și consecvență poți spera la împlinirea unor dorințe, vizualizându-te așa cum vrei să se întample.
Din noaptea în care am adormit îmbrățișându-ți geaca de motor am început să vizualizez o anumită scenă pe care mi-o doream să o petrec cu tine. Dorința mi s-a împlinit câțiva ani mai târziu. Dorinței acesteia i-am dat cu piciorul influențată fiind de alte evenimente. Știu acum ce trebuie să-mi iert, când meditez. Să resetez și să rescriu. Să te las să pleci. Te voi iubi mereu.
Citesc acum printre cuvinte, interpretez destine și decizii, găsesc în ele mici învățăminte, îndemnuri ascunse, coincidență sau poate nu, fiindcă încep să văd.
Știu că vreau să continuu să creez și că există lucruri cu modalități infinite de formare, o diversitate infinită de unicate. Știu că vreau să am un loc al meu unde pot să mă retrag în propria liniște și să mă adâncesc în creație. Fac efort să înțeleg ce pot face ca să mă accept în situația actuală, în contextul în care o decizie nouă pur (să-i zic) ”egoistică” de a șterge o decizie veche de autosacrificiu din milă este foarte greu de luat fără a afecta niște suflete. Copiii. 

”Living in a bubble”. Cam ăsta e statusul meu momentan. Punându-mi niște granițe foarte apropiate, izolându-mă de alți oameni, cu excepția celor cu care vin în contact la muncă, fără teatru, concerte, mers la film, nici măcar la Stoffmarkt, cumpărături reduse, cu mici excepții pentru pipotă. Inclusiv acest blog pus pe privat, doar fiindcă am vizitatori sosiți de pe o paginădubioasădepornochatdinucraina cu care nu mă împac fiindcă nu se pupă. Întorcându-mă în timp cu câteva săptămâni constat, ca și cum abia acum m-aș trezi, că nu e mereu așa. Un concediu într-o țară senzațională ca Norvegia pe care aproape nici că l-am savurat cum trebuie, ocupată fiind să mă cert cu cei 3 copii pe diverse teme. (O fază de început de regăsire, de trezire spirituală înainte să mă apuc să citesc și să aprofundez în domeniu, în care am fost mai mult furioasă decât calmă.) Senzația unui concert live cu vibrații faine direct către pitpalac și cu un mesaj sincronic aterizat direct pe puloverul pe care l-am adoptat, eu alegând drumul cel nou.
Mă caut pe mine, caut să-mi aflu scopul, caut să mă disciplinez, apoi voi scoate capul și voi ajunge să particip mai des la ceea ce-mi face cu adevărat plăcere.
Caut să găsesc emoția în ceea ce-mi doresc să fiu. Lucrez la imaginea în care mă văd pe viitor, e un training ca pe bicicletă. Dacă ar fi să-mi urmez drumul, aș fi plecat de mult de acasă. Alegerea mea de acum 15 ani a fost una făcută mental, iar efectele ei le voi trăi până în momentul în care voi zice stop. Compromisul îmi risipește timp. Dar... unde mă grăbesc?

Dn, mulțumesc, suflețel, că îmi apari în vis. Atât de afectuos, atât de plin de îmbrățișare, de săruturinevinovate, chiar dacă știm că ești așa cum ești și nu contează în cazul meu. Am atâta nevoie de ele!

A ierta pe cineva. E un miracol când descoperi că în sfârșit nu mai ai resentimente. Exercițiile de ”letting go” încep să dea roade. Caut mantrele potrivite pe care să mi le spun înainte să adorm. Cine știe cunoaște.

Mă așez în pat, e o oră rezonabilă de mers la nani, mai citesc vreo două pagini din romanuleroticbinescris al unui autor francez și mi se pare că aud niște gemete. Ah, cred că vecinul de dedesubt o are pe dama lui în vizită. Adorm și mă trezesc pe la miezul nopții auzind din nou (aceleași) gemete. D recent întins lângă mine încă nu doarme intrigat de aceleași gemete care revin cu întreruperi. Asta definitiv nu e distracție. Cineva suferă de ceva. Și se aude mai degrabă de deasupra, direct de pe podea. Lumini aprinse, jaluzelele sunt încă ridicate. Nu deschide ușa, nu răspunde la telefon. 112, pompierii forțează încuietoarea, salvatorii îl cară cu pătura pe scări pe bătrânul găsit aproape inconștient în apartamentul lui. Suntem obosiți, dar atât de impresionați de această situație neobișnuită, încât nu putem adormi (imediat).
Inițial nu aveam de gând să scriu despre asta. Cât la sută e destinul lui și cât la sută ar fi fost capacitatea noastră de a-l descoperi cât mai devreme pentru a mai avea niște șanse/speranțe decente de recuperare înainte de a deveni o legumă sau chiar de a se despărți de această lume? Oricum, nu ne vom pune lauri. E omenesc.

threadul de succes pe fb: furi o poză faină, iei un citat potrivit, de preferat unul cât mai ”profund”, eventual furi mai multe, pui și-un cântecel (unul din-ăla storcător de lacrimi) și, gata bomboana lipicioasă-n buzunare

pupincureală fiindcă îți țâțâie fundul. ce bine că asta nu sunt eu. prefer să plec în altă parte. momentan nu mă privește pe mine, ci e doar un apropos la ceea ce observ în alte ogrăzi.

Cărui motiv se datorează faptul că eu nu l-am (mai) sunat/căutat/băgat în seamă pe tata de mai multe săptămâni de zile, ca să nu zic că de fapt e mai mult de atât? Știu: am tendința să îl judec pentru alegerea lui de a o îngriji (aproape singur) pe bunică-mea și nu renunță la aceasă căpoșenie care îl adâncește pe zi ce trece în depresie. Este o karma pe care involuntar și-o asumă? Nu știu, dar am mustrări de conștiință și am nevoie/e timpul să vorbesc cu el. Și ar fi bine să nu fie prin telefon, ci să-i stau o vreme prin preajmă înainte să trecem la lucrurile importante ce au rămas de clarificat. Lucru care nu se va întâmpla prea curând. Și mai am nevoie să o iert pe bunică-mea, care poate că nu a greșit cu nimic prin a fi doar o femeie simplă și chinuită.

Ok, (deja de multă vreme) experimentez mai mult sau mai puțin conștient lucruri despre care momentan nu vreau să le spun pe nume, fiindcă sunt într-o fază lungă de autodefinire care se traduce prin multă nesiguranță, anxietate etc, dar despre care aflu și vreau să încep să aprofundez. Unele experiențe se potrivesc cumva cu acest nou pattern de a vedea lucrurile și poate că ele chiar sunt interconectate.
Am nimerit alaltăieri peste o fotografie recentă de-a ta pe care am salvat-o instant ca o școlăriță, așa cum am procedat cu mulți ani în urmă. E puțin impropriu să declari despre o persoană că o iubești, când de fapt v-ați întâlnit doar de câteva ori în viață și doar ați dormit o noapte alături. Sunt ani de când nu te-am mai întâlnit și vor mai trece, poate, tot atâția, dar știu în continuare că te iubesc, chiar dacă nu ești aici, te iubesc până dincolo de această viață... și nu știu cine este cel pe care îl iubesc, dar te-am ales și am ales să-ți trimit ție valurile acelea de simțăminte binefăcătoare cu care momentan mă inund când te revăd doar și prin intermediul unei banale fotografii. Primul pas. Al doilea este că încep să-mi reconstruiesc visul căruia i-am dat cu piciorul acum mult timp. Va veni și timpul acela, chiar dacă spui că nu se știe niciodată ce va fi mâine...
Ca un făcut, mi-a dispărut ca peste noapte răceala cu care mă chinuiam de vreo două zile.

A scrie lucruri pe fb, la fel cum le-ai scrie pe blog, e ca și cum ți-ai da singur ciocane în cap. Astăzi era vorba despre cum am fost eu martoră (incognito) la niște mici încălcări (fiindcă nu pot să le zic nici măcar tâlhării) și nu am reacționat în niciun fel. Mai întâi am observat un Ars**h care a parcat pe locul pentru mămici, într-o parcare aproape goală. Nu m-am dus la el să-i zic ceva, nici nu i-am lăsat bilețel de amor în parbriz. Apoi am observat din mașină două țigănci care tocmai se îndepărtau bucurându-se de niște mere proaspăt culese din grădina altora. Cum ziceam - o bagatelă. De când încerc să mă împac cu gândul că orice reacție negativă, chiar și dacă e în sprijinul unei legi civice, îmi poate creea situații similare în care totul mi se întoarce (déja vécu!), evit să mă mai amestec, karma știe ea ce face. Cu ocazia asta am șters pe cineva, lucru pe care trebuia să-l execut de mult.
Ieri - Kensington complet, un pic de Voces8 și cusut două rochii.

Azi voiam să mă reapuc de cusut, îmi pregătisem deja de ieri niște tipare, am tăiat câteva materiale, tocmai ce-mi făcusem ordine în livingul în care lucrez și în care se întâmplă, în rest, de toate. Dar încep orice altceva ca să nu încep cu ceea ce mi-am propus. Mă uit la filmulețe salvate, duc rufe la spălat, vorbesc cu mama etc. E trecut de amiază și simt că nu mi-am împlinit rostul pentru astăzi. Disciplina și consecvența nu sunt punctul meu forte. La fel precum răbdarea, încrederea. Și, divagând, pe lista de defecte adaug mizantropismul, răceala afectivă cu cei apropiați în contrast (și în contradicție cu mizatropismul) cu dispoziția mea de-a-i servi pe alții.
După ce am citit 3 sferturi din cartea primită recent, am închis-o și am pus-o deoparte. Puține lucruri nu-mi sunt familiare și am crezut că nu mă influențează, dar după ultimul capitol mă simt debusolată. Sunt multe aspecte de pus cap la cap. A conștientiza ceva despre care oricum nu ești sigur cât este de adevărat ridică nivelul fricii. Nu neapărat o frică de genul ăla ”mă bate Dumnezeu”, ci una mult mai profundă. Că evoluția unui suflet către desăvârșire este un proces atât de îndelungat, că are nevoie de nenumărate reîncarnări, încât nu-i nicio problemă, dacă ai irosit o viață și nu ai învățat nimic, nu-i nicio grabă, mai ai încă vreun catralion de șanse, important este „stay pozitive”, să te iubești pe tine însuți, să alegi cum îți dictează sufletul și să nu te gândești doar la tine.
Muzica lui Dn e ca durerea aia pe care nu o simți direct când te tai, e chinul ăla care se întoarce câteva zile mai târziu când începi să te trezești.

o fluturare timidă cu mâna, un clipit complice cu ochiul, doi ani între voi, o îmbrățișare caldă cu zâmbet larg, holding hands, își amintește de tine, mâini calde și moi, da, mai are inimioara, e acasă, fâstâceală, nu știu ce să-ți spun, a, toate cântecele alea noi pune-le într-un album, îl aștept, ai uitat să menționezi cât te bucuri că s-a întors, dar speri că a simțit, pozeeee multe fără și cu blitz, bucură-te de apropierea lui, nu e al tău decît pentru câteva momente, el a ales un alt drum și te simți foarte ok la gândul ăsta. big hug la despărțire, nu știi exact cât de mari sunt prostiile pe care le-a făcut recent, nu te afectează, nu te interesează, nu îți pasă, îl ierți și îl întâmpini ca pe fiul rătăcitor, deși nu e cazul. despărțirea ca o promisiune de revedere, deși nu cu gândul ăsta ai plecat de-acasă. pe curând, Dn...

22 și voi continua să număr

D a anunțat că e gay. Informația asta a picat într-un moment de extremă sensibilitate pentru mine. Nu că ar avea vreo legătură directă. El e un star, eu sunt o adolescentă visătoare. Nu credeam că mă afectează, ceea ce nu înseamnă că nu mă bucur pentru el. Săptămâna viitoare îl revăd în Köln. Cu alți ochi. Artistul, oricum, nu se dezice.
Uneori când simt că ceva nu e în ordine, îmi calculez bioritmul. Încă nu-i înțeleg perfect semnificația, dar de cele mai multe ori se potrivește. 4 septembrie 2019, bioritmul emoțional este 97% pozitiv.
Mă simt... praf. Atât de dornică de afecțiune, cum nu am mai avut de mult nevoie. Și nu neapărat s-o primesc, cât să o dau, fiindcă așa mi se întoarce, și simt că (e ca și cum) nu aș avea cui. Ieri am primit o carte, sper eu, prețioasă. Am devorat deja primele pagini. Sper, la capătul citirii ei, să rămân măcar cu un aha și să încep să ies curajoasă din ceață.

Doamne iartă-mă! 1. Un meme copiat de pe fb, citez întocmai: ”Toamna este despre culori, lumini, frunze, copaci, iubire, doruri, nostalgii...” și o poză colaj kitsch multicolor cu un septembrie pe ea și gata aforismul cu efecte cathartice. 2. Iei un copil mic în curul gol care se joacă angelic într-o piscinioară gonflabilă, nu-i al tău, dar îți e nepot, deci ești pe deplin îndreptățit, îl filmezi, îl pozezi și îl pui pe instagram, fb etc. Cum ziceam: Doamne, iartă-mă!

Azi am spart intenționat două farfurii. Am dat la propriu cu ele de pământ. De câte ori nu am vizionat acest clișeu pe care nu îndrăzneam să-l fructific. Mă simt mai bine, dar nu sunt sigură că am rezolvat ceva. Trăiesc într-un mediu aglomerat și dezordonat. Mă simt sufocată. Cel mai probabil e vina mea și lipsa de răbdare, dar pretind ceva și nu se întâmplă nimic, fiindcă nu sunt șmecheră. Din punctul ăsta de vedere cred că semăn cu bunică-mea care e dementă.
Concediul meu a fost o invitație la stres programat. O singură persoană pare că a empatizat cu mine în momentul în care mi-a spus că mi-am irosit concediul fără să mă odihnesc.
Țin în mine de multă vreme un îndemn dureros, fiindcă e adevărat și prețios. M-am abținut multă vreme să-i fac loc, de teamă că ar putea să trădeze ceva. ¡ᴉțǝɹʌ ᴉî nu ăɔɐp 'ᴉᴉdoɔ ăʇɐpoᴉɔᴉu ᴉțǝɔɐɟ nu 'ᴉunq ᴉuǝɯɐo

Evenimente, vești, stări de fapt, unele extrem de negative. Toate din aceeași sursă. Țara de tot rahatul din care am plecat acum 15 ani, schimbările climatice duse la extreme, păduri rase de pe fața pământului, moartea albinelor, tonele de gunoaie, bacteriile ucigașe din spitale, seceta, crimeledelacaracal cu "consimțământul" autorităților care nu intervin etc. Peste asta adaug frustrarea după un furt din magazin neprins la timp și agitația cauzată de doi copii în apartament. Nu e de mirare cu ce zâzanie încă mă suport astăzi până când se va face în sfârșit liniște.

Am fost la o nuntă africană la care nu prea aveam chef să merg. Deja trece timpul și mi se estompează impresiile. Dar nu uit parfumul intens de mosc / santal cu care cel mai probabil s-a dat toată familia, despre care am crezut inițial că e tămâie folosită la un ritual acasă, fiindcă și-au luat incredibil de mult timp să ajungă și la biserică, și la local, muzica și dansul, peștele prăjit, pipotele și alte câteva produse necunoscute nouă din meniul african, maimuța clasei poposită weekendul ăsta la noi și uitată pe sub scaune în local, eu plecând încă o dată la 3 noaptea spre localul de unde ne întorseserăm, ca să recuperez maimuța, și făcând taxi pentru 3 nuntași ciocolatii care voiau spre gară și care doreau să ajungă în același oraș cu mine. Atât.

Ești pe FB, simpluț, fără pretenții, ai o grămadă de prieteni și de neamuri cu care împarți buchete de flori, mâțe kitschoase și cafele dimineața, poze cu plozii și cu tine în concediu pe litoral sau cu ceata lu papuc la paris și cam atât. Vă pupați și vă iubiți în văzul tuturor, vă urați lamulțiani-uri și distracție (sic!) maximă (urăsc exprimarea asta), iar la un moment dat... apare plictiseala, dar nu-i nimic, FB te salvează la timp ca prin farmec din lâncezeală și îți pune pe tavă un filmuleț cu pozele tale mai vechi pe care tu îl iei moaca și îl distribui, sursă de likeuri noi, și saltă pipota în tine de mândrie, de parcă ar fi fost creat de mânuța ta, fiindcă doar atâta poți.

Waw, ești la volan, îți duci plodul la grădiniță și îi faci cu mâna lui X, soțul lui Y și constați, dar vai, ce-a slăbit, ce bine arată, ba chiar nu e deloc urât (în comparație cu ea). Ce gânduri răutăcioase, au trei copii, două treimi urâți ca ea, restul frumoși ca el, dar ”I have a crush on you, babe” și nu ești al meu, ce bine, scap de suferințe inutile așa că mai bine mă gândesc la mâna lui Charlot, înmănușată în alb, strângând bastonul, mâna aceea stângă cu care o strânseseși pe a mea, așa pe șest, uitându-ne la film, fără să ne vadă nimeni, ca un semn că încă mai exist pe-acolo pe undeva. Și nu am îndrăznit să-ți amintesc de toate acestea, nu în spațiul public unde citește unul sau altul. Ce bine că mă pot gândi nevinovat la toate prostiile, fără să fiu nevoită să le expun și că nu există cititori de gânduri pe toate drumurile, ca să mă dea în vileag. Ce scandal monstru ar ieși, dacă într-o dimineață aș uita masca autocenzurii acasă, așa cum uneori uit să mă ung cu cremă, și aș începe să expun fără nicio urmă de ipocrizie ceea ce gândesc și ceea ce cred. Aș putea începe chiar aici.

Însă mai bine nu.

Mici aventuri cu un pachet. Voiam de fapt să scriu despre el pe pagina de creații (pe fb), dar nu interesează pe nimeni. Nici aici nu interesează pe nimeni. Dar ce e drept mi-era puțin dor de așa ceva. Mi-am comandat acum vreo două săptămâni dintr-un shop online un material și niște fermoare cu zipperele de rigoare. Fiindcă D primește multe pachete, iar unul dintre poștași suna într-o veselie la niște vecini (chiar dacă i-am zis să nu mai sune, deoarece nu știu dacă le convine, deși ei sunt foarte drăguți și acceptă), iar DHL a făcut de mult o faptă bună și a înființat o stație de primit pachete la gară (la 3 minute de noi), m-am hotărât să-mi fac cont de client și să primesc și eu pachete prin intermediul stației. Acum pe unde îmi fac cont ca să-mi comand ceva, am început să dau adresa de la stația de pachete. La ultima ispravă de genul, am omis (intenționat) să precizez și numărul poștal cu care figurez în evidențe și care este un fel de alfa și omega în textul adresei. Mă rog, și aștept eu așa într-o veselie un pachet care nu mai venea. Mă uit în lista de comenzi a shop-ului cu telefonul, nu văd nici un număr al trimiterii. Scriu un email în care anunț întârzierea. Apoi verific cu computerul. Găsesc numărul și constat că pachetul meu s-a ”oprit” în fața stației de pachete, iar poștașului i-a lipsit numărul meu. Ghinion, cale întoarsă. Mai scriu un email. Mi se răspunde ceva mai târziu că trebuie să platesc cheltuiala de retrimitere, ok, mea culpa, și trebuie să modific adresa în datele de contact. După un alt email, adresa mea încă nu era în ordine, căci noi avem două stații de pachete la gară, iar eu foarte grijulie le-am precizat la adresă ca alternativă pe amândouă. Una era de-ajuns. În fine: azi primesc pachetul. Înăuntru lucrurile mele, iar dedesubt încă 3 bucăți de stofă pe care nu le comandasem. Aoleu, ce fac cu astea? Nu le păstrez, bad karma, scriu un email cu poză, apoi descopăr și factura altei cliente capsată la factura mea. În plus 8 zippere de culoarea cuprului care nu (prea) se potrivesc la fermoarul cu care le comandasem. Unii confundă cuprul cu rosegold. Poate mă înșel. Scriu încă un email și cred că tocmai devin un fierăstrău de nervi. Momentan sunt în stadiul acesta și nu știu când se termină. :D

Acum mulți ani am luat parte la un seminar introductiv de MLM, din care nu am rămas cu mai nimic în afară de o singură chestie general valabilă, aș putea spune: dacă ai un vis și vrei să se concretizeze, pune-l pe hârtie. Ca o sarcină pe care ți-o asumi în demersurile tale de a-l duce la îndeplinire.
Până acum nu am știut niciodată ce vreau, și nici acum nu știu exact. Dar mă îndeletnicesc creativ și aș vrea să și câștig ceva din creațiile mele. Pentru acestea îmi doresc spațiul meu: o mică hală-atelier. Cu minibar, canapea și muzică pe care să o simt în toți porii. Ceva cât se poate de material. Dar asta e ceea ce vreau momentan. Să văd cum fac. :)

Dacă dincolo se află raiul, atunci te voi întâlni acolo. Dar și aici încă mai e timp.

Generația mea schimbă prefixul. Mai am și eu puțin. Dup-aia știu că am cam luat-o iar la vale. Se vor mai intâmpla multe. Nu aș fi vrut să cred că sunt predispusă la alergii, că e posibil să dezvolt și eu oze la coloană, la genunchi, că e posibil să devin dementă la bătrânețe. Aș prefera să reușesc să trec pe lumea ailaltă înainte de... Acum mai mult de 20 de ani eram superentuziasmată când cunoșteam pe cineva cu un nume care putea fi prescurtat ceva de genul Gabi, Toni etc. Mi se părea cool. Și mi se pare și acum. Și mai senzațional e când cineva cu care de-abia am tangențe îmi spune Cris. E aproape un alint, e aproape intim.
De când am fost la concertul Beirut îi redescopăr muzica. ”Varieties of Exile” pe repeat, parcă ar fi pentru mine.
Nu am chef de nimic, iar dacă aș avea, mi-e lene să încep. LD își udă patul în fiecare noapte.

Frate, frate, dar...
Există o categorie de persoane care, ca toți profesioniștii, creează lucruri de calitate, executate profesionist apoi le vând în shop-ul căruia sunt dedicate trup și suflet și din care își câștigă pâinea.
Există o a doua categorie de persoane care se îndeletnicesc creativ în timpul liber sau când stau cu copiii acasă și pun la vânzare lucrurile pe care le-au creat, indiferent de starea lor calitativă. Exemplu concret: unora dintre acestea li se zice Nähmuddi (o adaptare regionalism de la Nähmutti), în traducere ”mami cusătoreasă”. Nähmuddi devine așa pe vremea când e gravidă și realizează ea că e în trend să coși lucrușoare pentru prunc, așa că se duce ea la supermarket, își ia o mașină de cusut de-aia de 100 de euri și se apucă de treabă. După primul pantalon bufant și o căciulă își dă seama că ar putea ea să câștige niște bănuți cu ceea ce coase, așa că își deschide shop pe etsy și se apucă de treabă. Cine are ghinionul să cumpere de la ea, (fiindcă, deh, produsele oferite de ea sunt la juma de preț față de altele similare de la concurență) constată ce cusătură urâtă are pantalonul, că nu e finisat cum trebuie, că e aiurea croit ș.a.m.d și s-a fript. Face reclamație și primește ca răspuns: păi e handmade, e unicat, își poate permite mici defecte. Iar aici sar în sus profesionistele când constată că Nähmuddi nici măcar nu are firmă, nu plătește impozite, iar prețurile ei infime coboară ștacheta prețurilor de pe piața creativă, prețuri care reflectă o sumedenie de costuri și o remunerație rezonabilă a timpului petrecut la lucru.
Tabăra profesionistelor mă scoate din sărite, fiindcă eu de fapt chiar sunt o Nähmuddi, dar una care coase pentru sine, care de-abia vinde ceva, și doar pentru ocazii speciale, care a calculat 35 de ore de muncă pentru: 2 fețe de pernă, un coșuleț textil, o mapă de scutece, 5 bavete triunghiulare, un pantalon, un shirt, un body, o fustiță, încă o fustiță cu bretele și două bentițe și pentru care a pretins prea puțin, de frică să nu rămână cu buza umflată, fiindcă așa e lumea, și asta se știe, ceea ce handmade este unic, dar costă (pentru unii prea) mult și nu și-l permite oricine.
Mi-am jurat că nu mai preiau comenzi și mi-am călcat mai repede decât așteptat jurământul pentru o cunoștință căreia i-am spus de la bun început cam cât ar costa-o un coșuleț și o mapă de scutece. M-a rugat să-i cos pentru un bebe băiețel, iar azi i-am arătat produsele prin messaging. Prima reacție: oau. Apoi mă întreabă (ciocane în cap!) cam cât ar costa-o, iar dacă stofele respective merg și pentru băieței. Erau singurele stofe pentru bebeluși pe care le aveam în rezervele mele și (gusturile nu se discută!) sunt mai mult ca sigur pentru băieței. Nu știu, tu ce crezi?, i-aș fi zis...

Văzut documentarul. Știu, pentru unii e un sac de orez răsturnat în China. Pentru mine este un idol din adolescență. Deci I care. Nu știu dacă e bine făcut, dar e suficient ca să devină convingător: e o poveste, sunt lacrimi, tremurături de mâini, înghițit în sec. Poze, filmulețe. Se leagă. Fiecare dintre cei care judecă speculează pe baza unor informații incomplete sau inventate, se lasă pradă intuiției, nu avea cum să fie așa. Dar excentricismul bate la ochi. Anumite facte scoase din context. Sau, dimpotrivă, puse intenționat acolo. Inclusiv ”de ce abia acum?”. Indiferent care este adevărul, separ omul în viața lui privată de omul artist și mă mulțumesc cu artistul. Dar sunt intrigată, Unii simt în sfârșit nevoia să vorbească. Iar alții scurmă în rahatul cel nou. Deocamdată las în coadă de pește.

Pe toate drumurile, pe toate gardurile: carpe diem, trăiește momentul, profită de ocazie, timpul trece etc. Nu departe de adevăr. De anumite momente trebuie profitat. Știul unul pe care îl regret până mor. Am mai scris. Restul... Dar de ce să mă agit, să mă obosesc să-mi umplu o zi cu ceva de care probabil nu am chef, doar ca să nu fi trecut degeaba? De ce să nu profit să dorm, de exemplu, când am ocazia, fiindcă am nevoie de somn? De ce e musai să-mi pară rău de timpul care a trecut și pe care nu l-am fructificat? Ce caută toți aceia care caută paiul în ochi și îmi provoacă remușcări inutile, ce caută ei în viața mea?

De ce sunt în parapon cu iepurașul de Paști? Nu mi-a făcut nimic, zău. E nevinovat. Doar asocierea acestei sărbători cu acest simbol mă enervează. Iepurașul de Paști aduce și el ceva. Ca Moș Crăciun. Și acum îmi stă undeva pe creier secvența aia de la tv în care un adult întreba niște copii ”și ce ai vrea să-ți aducă iepurașul de Paști?” iar copiii răspundeau râzgâiați, fâstâciți etc diverse. La noi nu venea niciodată iepurașul. Nici măcar cu haine noi, ca la alde vară-mea care se primeneau și cu acest scop, și fiindcă se făceau mari și nu mai încăpeau în cele vechi. Nu exista. Erau suficiente ouăle, drobul și cozonacii. Nici măcar găinile nu aveau vreo semnificație (din care cauză pe ele le ador, fiindcă ele sunt autoarele ouălelor și fiindcă îmi sunt simpatice). Nici căutatul de ouă nu exista. e doar o distracție ieftină, o încercare eșuată de a alunga plictiseala din spatele sărbătorii, ce naiba să faci atâtea zile în afară să mănânci și să te vezi cu familia? Cunosc și pe-aici unii care la a treia zi liberă intră în sevraj de cumpărături, fiindcă toate magazinele sunt închise. Mă rog, mă oprisem la iepurașul de Paști. Trebuie să mă împac puțin cu el anul ăsta și să cos 3 rucsaci cu urechi și coadă de iepure. Fie, nu-s pentru mine. Și tot nu înțeleg ce atâta nebunie cu iepurașul...

Revii cu regularitate în visurile mele. Uneori ești afectuos și dornic și mă bucur, alteori distant, neinteresat, mă ignori, iar eu cad în pasele mele fataliste, cerșetoare de atenție. Apoi vii și ești iarăși afectuos. Ieri te-am întrebat dacă îți amintești noaptea aceea de iunie în care ai rămas la mine, iar eu m-am plâns de altcineva și nu am realizat că aproape mi se împlinise ceea ce-mi dorisem cu atâta ardoare. Te-am întrebat dacă vrei să repetăm acea noapte și s-o lăsăm să se termine altfel, fiindcă eu de fapt nu te-am uitat niciodată și nu am încetat niciodată să... și ai acceptat.

...toate acestea în contextul unei nopți prost dormite lângă un copil bolnav

Noaptea în care a venit în sfârșit momentul mult visat, noaptea în care mi s-ar fi putut îndeplini dorința pe care am purtat-o cu mine cu atâta ardoare, noaptea în care m-am plâns de altcineva, în care nu am lăsat să se întâmple nimic. Regret pentru tot restul vieții sau îmi doresc a doua șansă. Fiindcă dorințele se pot îndeplini într-adevăr. Mai e nevoie doar de efort personal și de puțină magie ca să te întâlnesc din nou, Charlot.

Am visat mai alaltăieri că se inventase un dispozitiv în formă de telefon din-ăla clasic, fără receptor, cu disc, dar fără cifre, cu un nume ciudat din 4 litere (nu mi-l mai amintesc) care funcționează pe baza unui app. Cu ajutorul lui poți crea la comandă holograma unei persoane dragi care-ți poate fi alături când ai nevoie de ea, căreia îi simți căldura trupului când o îmbrățișezi, care gustă din bunătățile pe care le ai în frigider. În noaptea aceea mi l-am dorit pe Dn lângă mine, iar dorința mi s-a împlinit instant, mulțumind tehnologiei.

nu am mai visat de mult că zbor

Vreau să fac totul în același timp. În ritmul ăsta nu voi face nimic, fiindcă nu știu cu ce să încep. Mă afund într-o groapă fără ieșire. Dacă ar fi să plec de-acasă, nu aș avea unde să mă duc. Nici nu-mi va fi bine, dacă gândesc în continuare așa. Cum îți așterni, așa dormi. Ești ceea ce gândești. Bine faci, bine găsești. Dumnezeu e o parte din tine. Tu ești o parte din Dumnezeu. Uit de Dumnezeu, uit de mine. De fapt EB nu a fost niciodată prietena mea. Nu a interesat-o. Nu am niciun sentiment față de ea. Nici măcar dispreț. Se enervează pe mine în absența mea, iar eu aflu. Ce pot face cu ea, decât să mă doară-n pix și să-mi văd de ale mele? 

Am atâtea de făcut, cu ce să încep?