16 noiembrie 2019

”Living in a bubble”. Cam ăsta e statusul meu momentan. Punându-mi niște granițe foarte apropiate, izolându-mă de alți oameni, cu excepția celor cu care vin în contact la muncă, fără teatru, concerte, mers la film, nici măcar la Stoffmarkt, cumpărături reduse, cu mici excepții pentru pipotă. Inclusiv acest blog pus pe privat, doar fiindcă am vizitatori sosiți de pe o paginădubioasădepornochatdinucraina cu care nu mă împac fiindcă nu se pupă. Întorcându-mă în timp cu câteva săptămâni constat, ca și cum abia acum m-aș trezi, că nu e mereu așa. Un concediu într-o țară senzațională ca Norvegia pe care aproape nici că l-am savurat cum trebuie, ocupată fiind să mă cert cu cei 3 copii pe diverse teme. (O fază de început de regăsire, de trezire spirituală înainte să mă apuc să citesc și să aprofundez în domeniu, în care am fost mai mult furioasă decât calmă.) Senzația unui concert live cu vibrații faine direct către pitpalac și cu un mesaj sincronic aterizat direct pe puloverul pe care l-am adoptat, eu alegând drumul cel nou.
Mă caut pe mine, caut să-mi aflu scopul, caut să mă disciplinez, apoi voi scoate capul și voi ajunge să particip mai des la ceea ce-mi face cu adevărat plăcere.
Caut să găsesc emoția în ceea ce-mi doresc să fiu. Lucrez la imaginea în care mă văd pe viitor, e un training ca pe bicicletă. Dacă ar fi să-mi urmez drumul, aș fi plecat de mult de acasă. Alegerea mea de acum 15 ani a fost una făcută mental, iar efectele ei le voi trăi până în momentul în care voi zice stop. Compromisul îmi risipește timp. Dar... unde mă grăbesc?