Primul cântec cu care LS ne imită de vreo două zile:

Rețete culinare în reader

Am zis că plec? Nu. Am zis că poate. În fine, nu voiam decât să te (vă) enervez un pic cu o rețetă culinară nemaipomenită, de la care nu pot să dau înapoi ori de câte ori mă luptă un mănunchi de linguri prin stomac.
Și anume... Unt pe pâine

Se face în felul următor:
Ai nevoie de unt (după gust, dacă vrei, tot pachetul), pâine (la fel), un cuțit cu care să tai pâinea, opțional unul cu care să întinzi untul și un fund de lemn pe care se petrece evenimentul.
Iei pâinea, o tai felii, câte vrei (în funcție de cât de mare e lupta de linguri), culci feliile pe fundul de lemn, râcâi tacticos cu cuțitul pe unt (sau tai din el) și îl întinzi la fel de tacticos pe feliile pregătite până când sunt complet acoperite, iar stratul de unt îndeplinește grosimea optimă. Nemaipomenit de gustos!!!

Treaba de mai sus e o satiră la nenumăratele bloguri de rețete culinare (doldora de reclame) care livrează pentru proști (și pentru trafic) rețete de genul: piure de cartofi, cartofi prăjiți, ouă-ochiuri, tartine și altele de genul. Rețete la care lumea nu mai are niciun dram de inspirație. Un ciocan în cap și mai mare mi-l oferă cu generozitate exact blogurile acelea cu super prăjituri și super preparate, pe care le păstrez cu încăpățânare în reader.

Sunt într-o fază așa de neutră (aș putea spune că e chiar plictisitoare, dar în echilibrul ăsta mi-e cel mai bine, e un echilibru precar dacă aș sta să-mi amintesc de prostioarele care îl strică), încât nu mai am chef de scris. Nici măcar să consemnez progresele juniorului. Ce mai turavura, toți ne comportăm după cam același pattern. Nici nu mai am timp de bloguit, de citit bloguri prea puțin. Unii chiar mă enervează deja, așa că îi șterg treptat din reader. Îmi vine să închid blogul. Până data viitoare.

Poimâine plec şi iar mă trezesc spunând că nu mi-a ajuns, deşi am avut mai mult timp ca în alţi ani. L-am petrecut în mare acasă ferindu-ne de căldură, m-am revăzut doar cu câţiva, nu neapărat din comoditate, dar mi-a fost totuşi foarte greu gândindu-mă la copil şi la răbdarea pe care trebuie să o fi avut, de a fi purtat cu mine peste tot, răbdare ajunsă uneori la limite şi transformată într-o chiţăială obositoare. Nu mai am chef să mă întâlnesc cu nimeni. Unii au rupt singuri legătura cu mine, ce sens mai are dacă nu suntem aproape unii de alţii? Nu toţi freacă menta virtual aşa ca mine, mă rog, eu am o scuză, nu mă pot desprinde de tot, probabil că şi eu o s-o las mai moale şi-o să-mi fac alt program. Nu îmi promit nimic, că mă cunosc deja, aş vrea doar să citesc mai mult, de exemplu şi, evident, să mă ocup de familie, de casă, de altele. La revedere, Ro, mai ai multe de învăţat.

Lumea mea e în afara timpului

Mai adineauri aveam în minte câteva idei despre care aş fi vrut să scriu. Atât de importante, că le-am amânat din varii motive concrete şi le-am uitat. Exact cum mi-am imaginat, regăsirea nu a fost (nici nu prea avea cum) să fie aşa cum am visat-o. O autoamăgire tipic mie. Nu mi-ar fi trebuit decât o reconfirmare. Atât. Să ştiu că nu s-a schimbat nimic. Aş fi luat-o cu mine şi m-aş fi legănat în ea, atunci când aveam nevoie. Mai am mai puţin de o săptămână şi-mi doresc să nu mă întorc cu un gust amar, ci doar cu împăcarea şi mulţumirea că am reuşit şi anul acesta să mai ajung pe-acasă, ca am revăzut pe cei dragi, aş fi vrut să ies mai mult, să mă plimb, dar copilul e prioritar. Unii zic că mai e timp să ne revedem, eu percep de data asta altfel timpul.
Am iarăşi nişte planuri pentru după întoarcere. Aş vrea să fiu la fel de puternică aşa cum îmi propun, dar micul meu motan e într-o fază cu multe crize, furii, dependenţă, independenţă, curiozităţi, terorisme, şantaje, frici (mai vechi sau recent dobândite)... Trebuie să văd cum să fac.

Regăsire în vis. O amprentă afectivă inegalabilă. Poate nici măcar într-o lume paralelă. Mi-era dor de ea. De mine însămi în îmbrăţişarea aceea. Cât de curând mă reîntorc la binecunoscuta mea neutralitate.

Bune și rele

Vacanța de două luni a lui D se termină duminică. De luni rămân iarăși singură peste zi cu LS. Să văd ce și cum pot face. Viața cu LS e foarte interesantă, dar și (risc asumat) destul de stresantă momentan. Casa e un haos permanent, parcă nici nu are sens să o mai pun la loc în ordine, dar ordinea are și ea efectul ei benefic. Singurele momente exclusiv pentru mine sunt cele când doarme. Atunci mă reîncarc. Sunt în general nerăbdătoare și stau prost cu nervii. Pun asta și pe seama unui preparat cu hormoni la care trebuie să apelez (temporar) doar de nevoie. Zilele astea am reușit să ieșim un pic să ne plimbăm. Noi trei. Că ”noi 5” (a se înțelege și părinții lui D) are prea puține șanse, ori din cauză că e prea cald, ori e prea mult soare, plouă, bate vântul, ori că M are (de exemplu) niște răni în gură și nu-i tihnește călătoria. Plecăm, deci, singuri chiar până la capătul pământului (vorba vine, sunt vreo 450km până în Turingia și apoi Saxonia) și lipsim de-acasă câteva zile. După o săptămână plecăm iar pentru o zi, dar doar la noi în land, ocazie cu care mai exersez condusul. Cu o săptămână înainte vom mai fi străbătut vreo 250km până la Oldenburg. În fine, nimic interesant, voiam doar să menționez că ieri am găsit o țestoasă pe trepte într-un parc pe deal, pe care am pescuit-o cu o mână în timp ce cu cealaltă îl ajutam pe D să coborâm căruțul de pe unde ne cățărasem ca să pozăm o panoramă. La sfatul unor doamne de la punctul de info turistic din apropiere, ne-am deplasat cu animalul până la primul veterinar din zonă și l-am lăsat pe mâini bune. Nu înainte de a servi o masă lecker în ”Pata veche” din Freudenberg. Detalii neimportante. Voiam doar să zic că mă simt un pic (din nou) dezamăgită, deși n-ar fi trebuit să mă mai surprindă, de întorsătura unei persoane. De ce îmi mai pasă nu știu, că doar oricum ori îmi dădea cu flit și înainte, ori, whatever... Oamenii au dreptul să aleagă și aleg. Săptămâna asta am socializat din nou. Chestia asta nu știu ce promite. Dar mai bine decât nimic. Fosta mea colegă de suferință din spital așteaptă din nou un copil, la nici un an de la ultima naștere (cezariană) și după o sarcină cu probleme, o fetiță, în sfârșit, mă bucur pentru ea, eu încă nu-mi permit, de fapt chiar nu am voie, chestie complicată. Cam gata. Cu chiț-chiț în background.

Despre familie și dorul de-acasă

Când m-am hotărât să mă mărit și să plec din țară mi-am asumat toate riscurile posibile, știute și neștiute, fiindcă nu știam în mijlocul cărei familii mă nimeresc, cât de generoși sau de sceptici vor fi membrii acesteia, că nu mai am pe nimeni altcineva în afară de mine însămi, că D n-ar fi fost de fapt cine era (deși l-am ales intuitiv și uite că nu m-am înșelat), că necunoașterea limbii mă va ține o vreme pe-acasă, că nu-s în stare să-mi găsesc un job cu venit rezonabil dacă nu mă zbat mai mult, în fine nu știam dacă voi mai fi în stare să mă întorc în Ro ca să-mi încarc bateriile. Una din promisiunile lui D către mama fusese aceea că nu va trece mult timp până mă voi întoarce, că nu se face anul și revin. Dar lucrurile au întotdeauna propria întorsătură. Viața propriei mele familii depinde de tot ceea ce investim în ea. Casă, nevoințe de zi cu zi, mici plăceri, plimbări, taxe, impozite, sacrificii, mai nou - un copil. Cu greu îmi mai pot permite să plec la ai mei o dată pe an. Discutam aspectele astea deunăzi cu R. Am nevoie de această călătorie, după cum am zis. Ea mă întreba de ce. Că uite, de-abia am reușit să renovăm și noi, copilul e prea mic, că familia mea e AICI. Familie am și dincolo, am menționat. Părinți (ce dacă abia au plecat), frate, bunici. Rudele mele de sânge (cele mai apropiate, că de restul îmi pasă mai puțin). NU, zice ea, familie e cea care îți este aproape, care vine să te felicite de ziua ta sau e alături de tine și vă vedeți și cu alte ocazii. Aceeași persoană e de părere că dacă te rupi de tot de locurile de unde ai plecat îți este mai bine decât dacă te reîntorci periodic și îți întreții dorul ca pe un jar aprins. Că (sic!) de-aia Oma M, de când a plecat (de nevoie, că așa erau timpurile) din Silezia acum nu știu câte zeci de ani și nu s-a mai întors deloc, încă mai suferă de dor și se vaită, dar tot nu se duce. Acum nici n-ar prea mai avea la cine. De ce aș face și eu ca Oma M? Silezia e un loc din care nemții au fost siliți să plece. E o chestie complicată la mijloc. Eu am o altă situație. Și ce dacă? Dar de ce să mă enervez inutil? Ce-mi pasă mie ce crede mătușa X? Cu puțin efort și susținere mi-am luat bilet să vin cu juniorul. Noi doi, că D nu zboară, iar eu iarna (când ar fi plănuit D) nu conduc mii de km cu copil mic după mine.

Uh

Se face curând o lună de când n-am mai scris. Ai mei au venit și au și plecat, LS a împlinit anul și l-a sărbătorit cu părinți și bunici, ne-am plimbat prin și pe lângă munți, pe la castele, chei și târguri de flori (mă rog, atât cât se poate vedea în câteva zile sub statutul de turist obișnuit cu fotoaparat în dotare). D are două luni de concediu de paternitate, stăm toți trei pe-acasă, ne obișnuim împreună, facem zile negre vecinului grătărar care, cum dă soarele, cum bântuie cu gagica prin grădină ca doi huhurezi, de nu-ți tihnește să ieși și tu în intimitatea ta. LS trântește uși și sertare (grătărarul cu gagică și-a imaginat și el cumva că n-avem cum să trăim doar cu șnițele), se deplasează patruped ca o sfârlează și a intrat în era încercare și eroare, a frustrărilor aferente dotate cu crize de afect și mieunat. Are locurile preferate în care ”devastează” și descoperă încet, dar sigur locuri/lucruri noi. Renunțăm încet la piureuri, dar e ca și cum n-ar mânca nimic, ca și cum am lua-o de la capăt. Trăiesc cu senzația că mănâncă iarăși mai des (de fapt așa e, fiindcă doar ciugulește, explorează în sfârșit mâncarea, o refuză dacă nu-i place sau dacă e în alt recipient etc), inclusiv noaptea.
Aș vrea în continuare să fac și alte lucruri, dar nu-mi tihnește, nici măcar dacă stau la computer, LS se ține de pantalonii mei oriunde m-aș afla. Trebuie să mai aștept. :)
Chiar de au fost ai mei pe la noi, nu se pune. M-aș mai duce și eu pe-acasă. Așa cum o fi ea. Măcar să pot citi românește în jurul meu, pe diverse panouri sau pe cărți în librării. În fine, văd eu cum fac, poate la toamnă.

Ura!

Mai am puțin și mă dă lumea iar dispărută. Nu că n-aș avea despre ce scrie. Nici că sufăr de lipsa timpului, ce-i drept în ultima vreme stau cam mult de posteriorul juniorului care explorează cu entuziasm toată casa (mai nou a ajuns și prin dulapuri) sau, dimpotrivă, se ține el de mine, însă am început printre altele să frec manganul uitându-mă la filme (nu spun unde am dat de ele, e netul plin) și jucându-mă niște jocuri care erau faine acum 20 de ani - m-a apucat nostalgia după Bomberman (sau Dyna Blaster) sau după Nibbly (de astea am fost eu îndrăgostită, de alea cu căutatul de comori și săritul peste lighioane, bineînțeles și de solitaire, nu de alea cu  mașini și împușcături). În fine, voiam să pun ultimul episod din concursul leușteanul, că mai departe de atât nu mai merge, pălește de secetă și de alți invadatori (aka iederă și rugi de mure) și vine toamna și oricum nu mai crește, dar are un moț inflorescent plin de păduchi ceea ce îl face cu atât mai spectacular.

În fine, cam asta e, mâine scap de rotunjire, iar peste vreo săptămână se pun ai mei iarăși pe drumuri și noi o dată cu ei, fiindcă mai întâi de toate ne dăm întânire pentru câteva zile în Bayern, pe-acolo pe unde iolarihiii prinde ecou cu adâncime.

Bonus: o pajiște cu margarete și floare.

Începe

Nebunia cu euroviziunea e pe-aproape. Nu ne-am luat bilete. Întâi am zis că nu ni le permitem, apoi (după ce prețul lor a crescut geometric) chiar nu ni le-am permis, azi s-au mai pus câteva la vânzare la prețul inițial, dar tot nu ni le permitem (așa cum momentan nu-mi permit nici binemeritata călătorie până acasă) și nici babysitting pentru LS nu avem. M-am lăsat de euroviziune la fel de repede cum mă apucase, nu-i nimic, l-a apucat pe D, acum face un ultim (sper) tur de iutuburi. Prognosticuri, chestii. Un lucru e cert: dacă ar fi să pui un verdict rapid în legătură cu calitatea muzicii promovate, poți să-ți dai seama de la o poștă care sunt alea câteva piesulici cu o oarecare urmă, infimă și aia, de geniu creativ și care sunt alea care poartă ca o patalama pe frunte înscrisul "scremut special pentru euroviziune", ca să nu mai zic de circăreți.
Deschidem totuși câte o bere și lui LS (eventual) un biberon și deschidem măgăoaia să vedem și noi circul, că doar e organizat pe sudoarea frunților ăstora ca noi care cotizează cu mic cu mare la impozite.

Iată mai jos ce își face parlamentul landului NRW pe banii (și ai) mei:

Entuziasme pre sau postPMS, cine naibii mai știe

Vreau să-mi schimb obiceiurile alimentare. Să vedem când încep și cât mă ține. Probabil până la primul chinez pe care pun ochii.
Vreau să-mi fac săpun de casă, cu flori și plante medicinale.
Vreau să-mi ridic un melc de verdețuri și alte plante aromatice.
Vreau să-mi fac unguent cu gălbenele. (Aștept mai întâi să răsară gălbenelele, dacă răsar.)
Vreau să beau zilnic ceai verde pe stomacul gol. Neîndulcit nu merge.
Vreau să inventez automobilul hibrid cu baterie solară pe capotă și cu sistem de reciclare a energiei electrice. Hai, să-mi fure cineva ideea, că eu personal în orice caz nu o pot pune pe picioare.
Vreau să coc pâine în casă, aștept să-mi cumpăr (în al câtelea cincinal?) mașina de copt.
Vreau să mă reapuc de pictat. De bricolat. Să mă apuc de cusut (traiste, păpuși, perini, așternuturi etc). (N-am mașină de cusut.)
Vreau să fierb dulcețuri și conserve.
Să-mi sortez teancul de rețete. Să-mi fac caiet de favorite.

Gata, mi-a trecut. :)

Sper să fie ultimul de astăzi

Ce poți face cu 2000 de euri?

Pleci în concediu. Închiriezi un apartament pe două luni și îți petreci tot sejurul pe balcon uitându-te la munți.


Ce faci cu 14 euri în loc de 1,99?

Îți cumperi un șampon mișto (de la o firmă englezească de cosmeticale bine parfumate, că știi tu de ce) și o alarmezi pe soacră-ta.

Două remarci

D se miră de mine cum de pot să-l car pe junior atâta. Între timp a crescut și e tot mai greu. Un amic a completat: păi ea, ca orice femeie, îl cară pe șold. Instinctual - adaug eu acum, ca o programare genetică, aceea care îți mai și lățește șoldurile o dată cu sarcina (și nașterea).

Zodia sau mai știu eu ce, ursita, mă face să ajung deseori la autoconflicte specifice unei personalități duale. Mă autocontrazic cu ușurință (aici voiam să adaug o comparație cu o rață tăind apa în două, dar am renunțat) în gândire, în exprimare, în dorințe, în atitudine, în orice. Un exemplu cu care mă confrunt în ultima vreme se referă la faptul că am început să iau proporțional în greutate (cam ca juniorul, așa) și îmi ofer explicații de genul: de când nu mai alăptez rețin calorii, statul acasă (sedentarism) și nu în ultimul rând alimentația (nu zic deloc) "sănătoasă". Ideea e că nu mai știu dacă există ceva pe lumea asta neatins de gheruțele industriei alimentare, nu aș mai putea să mă feresc în niciun chip, doar dacăăă (și aici vine autocontrazicerea) nu mă fac eu fermieră atoateproducătoare. Ce consum să fie rodul muncii mele asidue și neîntrerupte, brățara mea de aur. De unde să încep, vine întrebarea-răspuns ca o replică a monstrului de comoditate de dincolo. Să mă zbat sau să mă otrăvesc în continuare cu junkfood biologic de calitate?

Osama confundat cu Obama

Mi se pare supeaiurea să mai și declari în direct cât se poate de clar că te bucuri de moartea cuiva. Pe de altă parte să nu uite nimeni că, deși este un simbol, a omorî iepuroaica înseamnă să-ți urci în cap o groază de "pui" pe care îi lasă orfani în urma ei.