Mai adineauri aveam în minte câteva idei despre care aş fi vrut să scriu. Atât de importante, că le-am amânat din varii motive concrete şi le-am uitat. Exact cum mi-am imaginat, regăsirea nu a fost (nici nu prea avea cum) să fie aşa cum am visat-o. O autoamăgire tipic mie. Nu mi-ar fi trebuit decât o reconfirmare. Atât. Să ştiu că nu s-a schimbat nimic. Aş fi luat-o cu mine şi m-aş fi legănat în ea, atunci când aveam nevoie. Mai am mai puţin de o săptămână şi-mi doresc să nu mă întorc cu un gust amar, ci doar cu împăcarea şi mulţumirea că am reuşit şi anul acesta să mai ajung pe-acasă, ca am revăzut pe cei dragi, aş fi vrut să ies mai mult, să mă plimb, dar copilul e prioritar. Unii zic că mai e timp să ne revedem, eu percep de data asta altfel timpul.
Am iarăşi nişte planuri pentru după întoarcere. Aş vrea să fiu la fel de puternică aşa cum îmi propun, dar micul meu motan e într-o fază cu multe crize, furii, dependenţă, independenţă, curiozităţi, terorisme, şantaje, frici (mai vechi sau recent dobândite)... Trebuie să văd cum să fac.
