Hann.Münden, Göttingen

Două orăşele miştocuţe. Primul cu o arhitectură interesantă veche de câteva sute de ani care supravieţuieşte la confluenţa a două râuri în ciuda faptului că nimeni nu mai găseşte interesant a locui într-o casă fără nici-un strop de grădină. Multe case triste pe ale căror bârne de lemn încă mai rezistă încrustaţiile şi ultimul strat (cât de vechi?) de vopsea multicoloră. Strâmb(aţ)i pereţii lor, strâmbe ramele uşilor lor, ele rămân obiectul turistic de senzaţie al digicamerelor Urlauber-ilor poposiţi pe-acolo cu bicle sau cu altele. După două trei ture şi trei prăjituri am terminat plimbarea în acest oraş aşa că am plecat mai departe. D avea de gând să evite o porţiune de autostradă, aşa că am luat-o prin peisaj şi drumuri de ţară şi sate de fermieri. În Göttingen ceva aproximativ la fel, dar mult mai rare casele vechi. Am servit câte-o îngheţată cu moţ timp în care am fost iar "agresaţi" de o ţigancă în toată regula care cerşea pe la mese în limba ei natală băgându-ne paharul sub nas. Am trimis-o la plimbare şi i-am spus ei ceea ce nu-i spusesem celeilalte mai alaltăieri: să pună mâna să-şi caute de lucru, dar nu poate că n-are acte, păi să plece acasă şi să muncească acolo, pai eu ce caut aici, păi eu aici locuiesc, păi ce da' tu nu eşti tot din România şi s-a cărat. N-am mai apucat să-i zic proastei că din fericire eu stau şi servesc fără griji o îngheţată în comparaţie cu ea... Ori sunt eu legată la ochi, ori am senzaţia că toţi cerşetorii pe care-i văd pe aceste străzi sunt aproape în exclusivitate români/romi.