Trecu şi a patra zi de maraton. Ultima pe săptămâna asta. Mâine nu se pune, că-s doar trei ore. Ştiam oricum că n-o să crăp, dar simt că am nevoie de o vacanţă. Una mică. Nu va fi însă prea curând. Mai am puţin şi scap de îndatorirea de suplinitor de lungă durată. Nu-mi place să port răspunderi în plus, nu mă deranjează să fiu atentă la fiecare detaliu, mă deranjează doar că ignoranţa sau neştiinţa unora dintre colegele mele provoacă un pic de haos pe care eu îl repar (de cele mai multe ori) fără să mai comentez. Nu lipseşte, evident, corvoada cu vorbitul la telefon. Mă înarmez cu un curaj prostesc şi dau să sun la Warenwirtschaft ca să mă interesez mai exact de nuştiuce hârtie care le lipseşte şi trebuie să le-o trimit. La capătul celălalt îmi răspunde o voce aproape sictirită care parcă mă ia cumva pe sus, lipsită de răbdare, şi mă întreabă ca şi enervată ceva de genul "ce naiba vreau, despre ce e vorba", mă agit şi nu mai înţeleg nici eu nimic, mi se pune o barieră, o chem pe Frau M. în locul meu la telefon şi întrerup fără să vreau legătura apăsând pe-un buton. Mi se confirmă. E teama mult obişnuită care mă cuprinde. O convorbire la telefon cu o persoană necunoscută (1) + atitudinea neprietenoasă a persoanei respective (2) + limba în care se efectuează conversaţia - desigur, germana - (3) la care nu mai ştiu ce să adaug. E oricum o "sechelă" pe care o trag după mine de prin copilărie cred. Mă enervez până la stare de plâns.
Azi voiam să spun doar atât: "I hate people. All of them". Dar mi-a trecut între timp. Ceea ce nu e departe de adevăr, totuşi. Oamenii în marea lor majoritate mă scot din sărite. Se poartă ca nişte animale. Nu mai suport copiii care plâng, ţipă, urlă, trântesc mingii, care aleargă prin magazin, copiii care joacă teatru mieroşi cu speranţa că vor intra în posesia minunatelor lucruri pe care le arată părinţilor, părinţii care le fac acestora o educaţie idioată (un fel de manipulare mai degrabă), mă enervează moşul cu cadru de mers care ne calcă pragul de cel puţin trei ori pe zi şi se duce şontâc până la lada de zece cenţi prin care scormoneşte absolut de fiecare dată după chilipiruri şi dezlipeşte preţuri şi altele în timp ce-şi odihneşte fundul greoi pe o altă ladă aproape şubredă, fiindcă pe suportul ajutorului de mers nu-i mai încape, mă dezamăgeşte orice umeraş găsit gol în colţul cel mai greu de observat sau chiar în faţa cabinei unde se fură nestingherit, mă enervează cele două-trei-patru reprezentante ale mafiei de batic care vin musai cu un sfert de oră înainte de închidere, după ce şi-au potolit burţile la masa de seară şi au fost date afară din casă de către bărbaţii lor şi unde naiba să se ducă şi ele? În fine...
Mă urc dimineaţa în autobuz. Cel puţin două feţe cunoscute. Una, o prefăcută îndulcită cu exagerare, se salută cu toate cunoştinţele ei din staţia de autobuz, cealaltă - un looser din ale cărui căşti se aud triluri la modă. Acum vreo două-trei săptămâni asculta pe repeat cântecul de anul ăsta de la Eurovision, astăzi asculta M.J. Nu-mi vine să cred. M. J. a depăşit iar recorduri la vânzări şi downloaduri. A trebuit să moară pentru asta? Tipul îmi pare looser, fiindcă este, chiar dacă asculta una dintre piesele mele favorite. Pe M.J. doar ce îl ascultasem cu câteva zile înainte să moară. Seara mă urc în acelaşi autobuz. Uneori - acelaşi looser. Alteori - un bărbos urât venit de prin orientul mijlociu pe care i l-am arătat mai alaltăieri lui D cu degetul prin parbriz în timp ce trecea strada şi m-a văzut (cred) aşa că de-atunci mă feresc să ma uit la el când trec pe lângă. Acasă - vecinul de dedesubt care îmi repară gaura din perete, o face frumoasă adică, după ce a spart, şi care bomăne tot felul de nonsensuri, el crede că glumeşte, iar eu nu gust niciuna dintre glumele lui udate cu (prea multă) bere. În fine, D a stins lumina, e târziu, mâine mai am trei ore, apoi sper să pot dormi şi eu mai mult.
