Ceea ce ştie oricine deja, toate posturile populare de radio (adică alea cu streaming mare) sunt un mare Scheiss. Mă refer le muzici, desigur. Aceleaşi playlisturi banalizate şi obosite. Muzică de consumatori de doi bani. Băi, chiar n-am nevoie.
Mi-am amintit. Cândva pe vremea lui Ceaşcă am petrecut Crăciunul la ţară. Iarnă în toată regula cu zăpadă, cu frig, cu cer senin şi instelat, cu foc în sobă şi dovleac copt, cu tataie cu ciotul ţigării sale cârpite din resturi de tutun învelite în fâşii de ziar, ciocănind cuie în tălpile de cauciuc ale scarpeţilor săi, cu "înţelepciunea" bătrânească a bunică-mii concretizată în naiva zicală "Moş Crăciun e frate cu Dumnezău", cu nerăbdarea în aşteptarea (desigur a urmelor) moşului cu pricina, cu darurile lui modeste, improvizate (aveam să realizez mai târziu, după ce am văzut şi darurile verişoarelor din vale) de la unicul magazin mixt al cooperativei din sat. Darurile noastre conţineau fiecare câte o păpuşă tipic românească pe vremurile alea din cauciuc, din-aia cu păr pe cap (ehei), dar fără mâini şi picioare, ci doar reprezentate ca fiind lipite de trup, aşa cum fuseseră ele turnate conform matriţei. Am urât păpuşile alea. N-aveau nici-un farmec. Am mai primit una, ulterior, de ziua mea. Ce lipsă de inspiraţie, zău! Nu darul neapărat, că ăla se încadra şi el în nişte limite impuse de piaţă, şi-aşa săracă.
Un gând bun (ba chiar mai multe) lui S! Să se facă bine, că nu mai ştiam ce e cu el. Aveam eu aşa o presimţire că ceva nu e în regulă.
