15 august 2007

Ţine minte...

În noaptea aceea nu dormisem o secundă. Pe platanul de lângă patul părinţilor lui plecaţi de-acasă (ca în fiecare vară) pusese madredeus în concert. Câinele umbla prin casă răsuflând de căldură şi se oprea din când în când cerşind atenţie la marginea patului. Îmi spunea (înjurându-şi încă neîmplinirile cele vechi şi cele noi) că eu sunt de fapt realitatea, că gata cu himerele, că astea nu ajută cu nimic, că vrea cu mine în vamă, că vrea cu mine peste tot... Trupul lui, aşa lăsat de natură şi de neascultător, mă lăsa indiferentă. Eu îl iertasem, pe el îl stresa din nou neputinţa. Eşecul din pragul dimineţii clocise iarăşi renunţarea.
Se însera. Aşteptam cu nerăbdare să mă sune, deşi ştiam cumva că n-o va mai face.
Un ţârâit, un puseu de palpitaţii, o voce familiară. Trec pe la tine, am o surpriză. Am avut o intuiţie. Credeam că visez. Ce caută EL aici? Şi astăzi...
Ea a plecat curând. Hai, mai rămâi? Am atâtea să-ţi povestesc. Avea atâtea să-mi asculte. Cu răbdarea aceea pe care i-o ştiam deja de multă vreme, cu privirea aceea blândă, cu surâsul care-i încălzea cutele de la coada ochiului. Eram singuri. Hai, mai rămân, cu acelaşi surâs. Trecuseră câteva ore, aş fi povestit la nesfârşit. Într-un final am îndrăznit. Hai, dormi la mine? Hai, dorm la tine. Aveam nevoie de un suflet care să mă aline. Şi, culmea, era chiar EL. Am pus aşternutul şi s-a întins lângă mine. Liniştea dinăuntru era întreruptă doar de zgomotele din stradă. Hai să mergem undeva împreună, vrei? Ihi, unde? Unde vrei tu. Hai la Paris! Ia-mă de mână. L-am luat de mână. Aceea care iubise cândva o alta într-un joc la fel de spontan şi de cathartic ca astăzi. Ne-am urcat în tren. În orice mijloc de transport. Am vizitat oraşe, muzee, străzi şi am ajuns acolo sus în turn. Mă zgândăra încă tăcerea celuilalt. Mă temeam de renunţarea cea nouă. EL era lângă mine, în sfârşit, aşa cum visasem multă vreme, mai mult decât candid. Pot să te ating acolo? Poţi... Mă laşi? Mi-a strecurat câteva săruturi moi de tot pe sânul stâng. Seducătorul ăsta nu se lecuieşte, îmi ziceam. După atâţia ani de obsesie, cred că îl uitasem, iar el mă provoca din nou. Mi-a atins moale buzele, aşa cum îl ştiam. Nu mai ştiu cât de târziu era. Nu s-a mai întâmplat nimic. Am adormit amândoi. Nu ştiu cum. Imediat ce s-a trezit mi-a spus că trebuie să plece. L-am lăsat... Dincolo, la capătul drumului lui îl aştepta altcineva.
O angoasă nenorocită şi fără rezultat îmi purtase pe apa sâmbetei visul cel îndelungat ce dădea să se împlinească. În urma ei au rămas nişte versuri. Şi o amintire pe care o strecor în aceste rânduri. Nu am să te uit, ţine minte. Încă mai avem timp...



Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche