24 august 2007

Pe faţă şi pe verso

Tocmai m-am hotărât să nu. Deşi un mic pas a fost deja făcut. Nu-i nimic, n-am semnat nici-un contract încă. Oficial aş fi început de la 1 septembrie. Acum poate că ştiu de ce n-am strigat în gura mare că mă duc nu ştiu unde. Eram încă în îndoială că mă voi apuca de acel Ausbildung ca Altenpflegerin (adică îngrijitoare de bătrâni). Mi-erau de-ajuns 6 luni să mă hotărăsc.
Şi ca decizia mea să fie corectă pun în balanţă bilele albe şi negre din perspectiva proprie:

Bile albe:
* e un Praktikum, deci învăţ ceva
* mă acomodez cu munca
* unele chestii le fac cu plăcere
* învăţ limba în continuare
* ajut bătrâni cu plăcere

Bile negre:
* program full time (38,5 ore/săptămână)
* program în ture (indiferent că eu sunt acolo doar de ajutor)
* program şi în week-end-uri, ceea ce presupune diverse renunţări
* numărul mare de "legume" pe metrul pătrat (majoritatea demenţi şi incontinenţi)
* (virtuali) colegi cu o doză mare de indiferenţă şi răceală în ceea ce mă priveşte
* ieri şi alaltăieri am ajuns acasă ruptă (ceea ce nu înseamnă neapărat că fug de muncă)
* iar pentru toate acestea şi multe altele un salariu modest de 400 de euri, din care ar trebui să arunc 85 de euri lunar pe bilet de tren (până aici eram gata să accept) şi din care (ceea ce am aflat astăzi) mi se plătesc încă o sută şi nu ştiu cât de euri pe asigurări de sănătate; credeam că aceşti 400 de euri sunt neimpozabili, nenimic; aşa credea şi D

Păi mai merită să-mi rup spatele? Nu am nici-o satisfacţie. Îndoiala mea de alaltăieri persistă. Nu sunt sigură că vreau o viaţă (sau cea mai mare parte din ea) să fac acest lucru. Atmosfera e prea morbidă.
Cu alte cuvinte am candidat pentru un Ausbildung de 3 ani, mi s-a oferit un Praktikum de 6 luni, am făcut o probă de două zile şi n-o să mă aleg cu nimic altceva decât cu o lecţie că "totuşi, nu e pentru mine".


Însemnare mai nouăÎnsemnare mai veche