Învăţ să cred că orice eveniment cât de mic, bun sau rău, orice om pe care-l văd atât de rar, dar pe care-l întâlnesc de două ori într-un răstimp atât de scurt, are momentul potrivit şi mesajul lui. Evident că lucrurile nu se petrec exact aşa cum mă aştept, dar se întâmplă. Există o voce de dincolo care-mi susură obsesiv la ureche, numai să ştiu s-o recunosc. Uneori n-o iau în seamă. Alteori mă las în braţele ei. Zilele astea am pus-o la încercare. Sa văd: minte sau nu? Eram convinsă că ceea ce avea să fie, este pentru mine, are ceva de oferit. Aşa ca am pus piciorul în prag cu curaj şi fără frică. Evident, multe din relatările ei (ale persoanei cu pricina), în special cele oficiale, mi s-au oprit dincoace de timpan. Lipsa de experienţă lingvistică, imposibilitatea de mă concentra, jena de a o ruga să repete sau să vorbească mai pe înţelesul meu nu m-au lăsat decât să înţeleg esenţialul: că există într-adevăr ceva pentru mine. Desigur am o strângere de inimă, o teamă de necunoscut, de genul "ce mă fac", o teamă (pe care o recunosc) şi de oameni, dar tot pe ea (vocea) trebuie s-o las să-mi spună ce fac mai departe. Doar nu mă mănâncă nimeni, nu? Aşa că merg mai departe. Trebuie să încep undeva. Deocamdată de probă. Să văd dacă mă împac cu mirosul acela de bătrâneţe şi morbiditate.
