Einen guten Rutsch!

O secundă în plus. Ce ar mai rămâne de făcut într-o secundă? Un pas înapoi, o înghiţitură din paharul cu vin roşu, o călătorie pân la lună şi-napoi, o învârtitură de titirez, o vizită în strada care miroase a biscuiţi, o vitamină în plus din masca uitată pe faţă, un vis frumos sau două sau o mie sub plăpumioara caldă, un mănunchi de dorinţe uitate, un sărut, un, o, nişte...

Nu mai urmăresc horoscoape, fiindcă sunt invenţii pur umane. Dar nu văd de ce n-aş lăsa să îmi influenţeze viitorul prezicerile acelea binefăcătoare de mai alaltăieri care aveau o vorbă bună pentru fiecare. Un an plin de succese, trebuie doar să-mi ascult instinctul şi să trimit scrisori de intenţie. Eu nu-mi doresc (ceea ce am uitat să menţionez prin liste) decât să mă organizez ceva mai bine. Să fac ordine în mine şi în jurul meu, chiar dacă împrăştierea de care are nevoie artistul nu-mi va lăsa prea mult răgaz. Să mă împac cu mine şi cu ceilalţi. Să las din când în când mizantropismul la o parte. Să mă păzesc de rău intenţionaţi sau pur şi simplu doar "nepotriviţi". Să revăd cunoştinţe vechi şi noi. Dar mai ales să mă ţin sănătoasă.

Îţi urez un an mult mai bun decât cel ce tocmai se scurge. Dar mai ales să-ţi fie alunecarea uşoară, cum zic nemţucii.

Ce-am făcut în 2008

Nu le pun în ordine cronologică, şi-aşa le-am cam uitat de la mână până la gură.
* l-am cununat pe frate-miu
* am fost la Viena, Praga, Timişoara, Sighişoara, Oradea, Bremen, Cuxhaven, Den Haag, Utrecht, Leer, Keukenhof, Hammeln, nu mai ştiu
* m-am îndrăgostit de două ori şi mi-a trecut, iubirile mele imposibile
* am devenit plătitoare de impozite, pensii şi asigurări
* mi-am consolidat cunoştinţele de germană
* mi s-a înmulţit familia (nu eu, nu)
* nu mai ştiu

Nu aduce 2009, să aducă ceasul

Eu pentru anul următor nu-mi doresc prea mult decât:
* ori să mă reapuc de studii (cel puţin să mă mobilizez să-mi trimit actele pentru candidatură)
* ori să concep un prunc
* ori ambele
* şi să scap de "kik"
* niciuna nu există, c-am stat destul :)

Vertij

Nu ştiu dacă e bine ce-am făcut. Poate că mi-am tăiat creanga de sub picioare, poate nu. Treaba e că n-am mai rezistat. Cred că nu e prima oară când spun că jumătăţile de măsură nu-s pentru mine. Şi cum dorinţa mea absurdă şi egoistă nu are voie să se împlinească, trebuie să mă mulţumesc cu nimicul. Nu-mi vine să cred că am spus în sfârşit ceea ce de fapt vreau. Chiar dacă ştiu că asta îmi năruie întregul castel de nisip, de visuri, că îmi răstoarnă puntea pe care mă jucam de-a echilibrul, că înseamnă sfârşitul lumii. Mă iartă, tu, că nu te pot înţelege. Că lucrurile nu merg nici cum vrei tu, nici cum aş vrea mai ales eu. Te-aş fi iubit ca pe cel mai preţios lucru din lume. Te-aş fi ţinut cu dinţii şi nu ţi-aş mai fi dat drumul. Numai că lucrurile astea nu se pot întâmpla. O să rămân la fereastră, o să privesc în gol şi o să tresar de fiecare dată când o să mi se pară că te văd. Deocamdată mă ia cu vertij. Sper să nu par penibilă cu toate acestea, dar cred că durereaceamare va veni un pic mai târziu. Când o să-mi dau seama că, din orgoliu respect pentru dorinţa mea, te vei ţine de cuvânt. Osăîmilipseşti.

LeMeA to Cristina

Crăciunul trebuie să fie musai ziua aia în care, urmare a lăcomiei mele de a cumpăra un munte de ingrediente, să prepar, conform promisiunii, un munte de prăjituri şi să mă enervez că am la nesfârşit un munte de vase de spălat sau că D nu înţelege perfect când îi cer nu ştiu ce obiect, musai ziua aia în care se găseşte nu ştiu ce defect pe la căblăraia din casă, astfel încât să fâşâie radioul, iar tv-ul să n-aibe antenă doar pentru că D a aspirat c-o zi în urmă şi a deconectat un ştecher, musai ziua aia în care (după ce era să-mi dau duhul fără computer şi internet, din raţiuni bubulinăreşti şi muncitoreşti) să cadă reţeaua de o mie de ori şi s-o resuscitez tot de atâtea, musai ziua aia în care să-mi fac urări la nesfârşit cu neamurile prin telefon şi în care să mă laud că mi-e bine.
Crăciunul înseamnă să mănânci una sau maxim două din muntele de prăjituri preparate, fiindcă mai multe oricum nu mai poţi (deşi nici nu te-ai îmbuibat în prealabil), înseamnă să primeşti o sumă generoasă de bani pe post de cadou, bani pe care îi şi plănuieşti deja pentru diverse investiţii utile, înseamnă sporovăială şi plictis şi lehamitea că va veni rapid şi ziua aia lucrătoare în care vin primii nemulţumiţi de cadourile total neinspirate pe care le-au oferit, ca să le schimbe, în care reapar clienţii de zi cu zi, cei cărora timpul de stat acasă li se termină periodic şi trebuie expulzaţi la noi în magazin ca să mai răscolească şi ei umpic până ajung să se mulţumească doar cu o pereche de chiloţi găsită chipurile în lada de 10 cenţi, dar fără preţ pe ei şi întrebând dacă şi ăia tot atât costă. Şi dacă tot dau de un asemenea chilipir cu 5 minute înainte de încheierea programului, de ce să nu se mai uite o dată în ladadezececenţi şi să găsească nişte chiloţi desperecheaţi şi evident tot fără preţ, fiindcă tot atâta trebuie să coste? Crăciunul înseamnă aceleaşi colinde mormăite fals în sânul cald (şi moale) familiei adunate în jurul muntelui de prăjituri coapte cu răbdare şi (fără) tutun.

Ce ne-a adus moşu:

Bonus: o lămpiţă de citit. :D

Prăjiturelele coapte mai alaltăieri:

O porţie de prăjitură cu cireşe şi cu condimente de turtă dulce.

Primul meu cozonac (un pic cam ars la coajă, dar pufos şi bun la gust)

Aici ar mai fi trebuit să intre tortul de brânză cu mere coapte şi cu migdale caramelizate, dar nu a fost chiar gata, aşa că poate mâine. :P

Hai, pa!

PS - ǝʇɹɐdǝp ǝp ןǝɔ 'ǝıʇ ıs ʇıɔıɹǝɟ unıɔɐɹɔ

Azi

Am copt un munte de prajiturele. 5 sortimente în 6 ore. Mamă, ce maraton. Cristinuţa în "Backstube" cu şorţul pus, frământând la aluaturi şi schimbând tăvi la cuptor.
Pun lista de bucate, mai tarziu poate şi reţete/poze:
* cornuleţe cu portocale
* Heidesand (biscuiţi nisipoşi cu unt)
* fursecuri cu alune, curmale şi splituri ciocolată
* prăjiturele cu nuci
* prăjiturele Prassel (sfărâmicioase cu gem de prune)

Urmează acum un alt maraton de program fultaim în magazin. Trăiască ăia care au ore libere disponibile. Adică eu.

:)

Încep să cred în sfârşit că entuziasmul celui ce mă lua spontan în braţe şi se învârtea fericit cu mine nu promitea de fapt nimic. Că şirul acela interminabil de săptămâni de aşteptare nu avea să aducă niciun răvaş în cutia de scrisori. Că eram doar unul dintre nenumăratele flirturi abandonate şi regăsite, fiecare în portul său. Povestea asta ar putea să se repete, dar nu mă mai tem de ea, fiindcă pe locul unde a ars a rămas o crustă impermeabilă. :)

M-am plimbat în oraşul Gol

Leer (în româneşte = gol) e un orăşel în Ostfriesland unde se bea mult ceai. Înspre Leer am evadat noi ieri de-acasă. Plecaţi cu noaptea în cap, întorşi la miezul nopţii, am călătorit cu nişte trenuri regionale, atât de multe la întoarcere, încât mă întrebam dacă mai avem multe de schimbat, noroc totuşi că n-au existat întârzieri. Nu ne-am dus neapărat pentru târgul de Crăciun (care de altfel a fost cât se poate de banal) unde am băut un punch de ou în loc de vin fiert pe care pot să-l beau şi acasă, ci ca să ne clătim ochii cu nişte case de cărămidă roşie, cu ceva arhitectură specifică şi cu ceva mai multă apă, având în vedere că nu departe de râurile care fac bucle pe-acolo prin zonă se află şi marea. Dacă nu ştiam că e, nici nu prea-mi dădeam seama, chiar dacă numărul de vaporaşe, corăbioare şi pescăruşi depăşeşte media. Dintr-un Heimatmuseum în care ticăie o pendulă sau două încă în stare de funcţionare, în care un câine prietenos (companionul gazdei pe post de recepţioneră, vânzătoare de bilete şi la o adică şi ghid în caz că se plictiseşte de atâta singurătate) ţi se gudură la picioare, am rămas cu câteva chestii interesante. Le pun cu steluţă:
* una din încăperi a aparţinut unei domnişoare foarte bătrâne, ale cărei surori mai mici nu s-au putut căsători datorită vechii prejudecăţi generale în zonă că dacă prima născută nu o face, nici ele nu au voie
* cam în primele două decenii ale secolului trecut idealul de modă feminină a inclus ţinute incomode şi nesănătoase, aşa zisa Belle Epoque
* m-au impresionat paturile - dulap (alcovuri, numite regional "Butzen") sub ale căror plăpumi se puneau carcase cu tăciuni în scop de încălzire a culcuşului, la fel suportul din gresie de încălzit picioare, tot cu tăciuni. Exista în casele mai bogate inclusiv o variantă de încălzire a picioarelor ascunsă în scaunele pentru copii mici.
* atelierul unui ţesător
* magazinul de produse din comerţul maritim

Aşa a aterizat ceaiul în Ostfriesland cum a aterizat şi în Anglia şi în alte regiuni cu ieşire la mare. Localnicii au adoptat ceaiul venit din extremul orient, au creat amestecuri noi şi şi-au creat ritualuri şi accesorii de servire a acestuia. Cu cioburi de zahăr (uscate sau marinate în diverse siropuri aromate) şi mai ales cu smântâna dulce şi grasă, ceaiul ăsta trebuie să ofere musai trei feluri de gusturi în aceeaşi ceaşcă. După ce-am răsfoit eu aseară, înainte să adorm, cărticica despre ceai ostfrieslandez, am şi visat ritualul clasic de ceai dat peste cap de D care nu s-a lăsat până n-a umplut ceaşca cu prea multă smântână încât s-au dus naibii "norişorii".
Procedeul e cam aşa. Ceaiul se prepară mereu în acelaşi ceainic care se spală doar cu apă fierbinte (deci fără detergenţi). În ceaşcă se pune cubul de zahăr. Ceaiul se toarnă pe lângă cub şi nu direct pe el. Cu un fel de linguriţă se toarnă încet puţină smântână pe lângă pereţii ceştii. Smântâna pluteşte iniţial, apoi se scufundă şi apoi se ridică la suprafaţă sub formă de norişori. Nu se amestecă cu linguriţa în ceai.

Am fost deci la muzeul ceaiului şi nu l-am putut vizita, fiindcă n-aveam termen la turul ghidat şi nu mai erau locuri, dar am plecat cu nişte mărunţişuri din magazin. :D

În târg umblau petrecăreţi cântăcioşi. Mai nou e la modă cântecul ciobanului Heinrich, cel ce şi-a căutat nevastă (şi n-a găsit) la "Bauer sucht Frau" (cine ştie cunoaşte, întâmplător am urmărit serialul). Cântecul ăsta mi-a adus mie aminte de un altul, aproape identic.

Aici e gluma sfârşitului de an:



Aici e un cântecel de primăvară:



Die Westfälische Nachtigallen - Alle Vögel sind schon da


Se zvoneşte că UE vrea să pună interdicţie pe cărţile cartonate cu poze pentru copiii mici. Algoritmul ar fi aşa: copilul mic ia cărticica, o duce ca tot omu la gură să vadă care-i treaba, muşcă din ea (că-i tare gustoasă), muşcătura se lasă cu bucăţi de carton sau de hârtie rupte, copilul se îneacă cu ele, copilul moare, pa! Mamă care m-ai făcut...

PS 1 - Iar am găsit apel pierdut de la magazin. Ăştia ce mai vor tocmai în sâmbăta mea liberă pe care o aşteptam atâta?
PS 2 - Zuza prin port

Colindă cu mine

Acum, creştine, eu nu plec de-aci până nu-mi umpli traista cu nuci, covrigi, mere, cozonac, răchie, vin, usturoi, bomboane, cofeturi, cârnaţi, sarmale şi eventual un şut candid şi prietenos în fund. Hai, noroc bun! :)

Desigur

Lucruri pe care le mai visez sunt strada pe care am locuit sau o stradă aproape identică, dar nu totuna cu cealaltă, blocul cu cele trei geamuri de la parter, ceva mai joase decât de obicei, străduţa cu cotitură din spate, pe unde obişnuiam noi să facem acrobaţii la bara de covoare, pe-acolo pe unde-s acum parcările aglomerate, fosta alimentară de la parterul blocului de lângă, apropos de alimentări, blocul de peste drum şi el un pic sau (doamne, încep să uit cuvinte) aproape complet (sigur există pentru asta un neologism sau ceva de genul, dar nu mi-l amintesc) schimbat. Mă visez în apartamentul vecinului de deasupra care a făcut schimb cu noi şi acum locuieşte el la parter. Idem cu schimbul de scări.

Fără nicio legătură cu asta, visez că am în grijă nişte animăluţe sau plante de care îmi aduc aminte prea târziu, suficient cât să fi murit de foame. Visez că îngrop în temelia casei sau undeva sub ea urmele (cadavrele) unei crime de care nu îmi amintesc, dar pe care e posibil s-o fi înfăptuit. Ceea ce nu îmi amintesc. Apoi visul visului în care cred că sunt trează şi că de fapt nu am îngropat nimic, dar de fapt tot e mai bine să nu descopere nimeni. E cea mai bună ascunzătoare. Chiar mi-e teamă mie însămi să sparg gresia şi să sap acolo şi să descopăr adevărul.

Fără nicio legătură cu cele de mai sus. Am pus la cale micul experiment nr 2. Îmi vine să spun, dar nu spun. Să vedem dacă merită. S-ar putea să nu. Dar l-am comis cu ochii închişi, necondiţionat, desinteresat. A fost doar plăcerea mea.

Dorinţă fatalistă şi extrem de absurdă: ori doar eu, ori deloc.

Mi-am comandat bilet de zbor pentru martie, ca să mai vin şi eu pe-acasă. Aştept în continuare confirmarea pe mail. :-| Confirmarea a venit. :D

Vis nou

Ai mei s-au mutat în căsuţa de la grădină. Şi-au amenajat-o, acum e locuibilă. Pentru ei doi e un cuibuşor cald şi intim. Suficient ca spaţiu, sper, cred.
Visez acum mai nou că bătrânul apartament pe care au reuşit să-l vândă acum puţin timp este încă al nostru. Că n-au plecat încă din el. Că mobila cea veche (aia pe care au scos-o deja de mai bine de un an jumate) este încă acolo, bibliotecuţa aia cu vitrină, vitrina cu veşnicele bibelouri de porţelan kitsch ignorate acolo, dulapul cu televizor pe el, masa cu mileu şi pozele noastre pe ea şi geam peste poze. Canapeaua aia din două bucăţi pliante pe care uneori visez că au reciclat-o şi au readus-o acasă de la familia de sărăntoci la care a ajuns între timp, deşi e tocită bine pe la colţuri şi mâncată de cari. Pe canapeaua aia ne dădeam noi de-a dura când eram mici. Dovada:

 

Cel mai interesant este că există persoane care încă n-au aflat că ai mei şi-au luat tălpăşiţa din cartierul ăla, deşi era unul liniştit. Aceste persoane n-au aflat absolut niciun detaliu din intenţia alor mei de a se muta. Ce farsă mişto când va veni doamna P şi va suna la uşă cum obişnuieşte ea şi va da de zugravi şi/sau de noii locatari, îmi vine să-mi râd în barbă. Am eu aşa nişte chestii cu persoanele astea. Ele fac inconştient sau din răutate sau doar din interese proprii nişte greşeli. Eu le iert cu greu pentru toate mărunţişurile astea. Am talentul să mă rup de tot de cei al căror număr de telefon (probabil nici măcar valabil) încă îmi sălăşuieşte în agendă, dar cu care n-am mai schimbat un cuvânt de ani de zile. Să fac curăţenie în friends list. Deşi... ce rost are?... Mă gândesc că poate om mai vorbi cândva. Unii îşi păstrează contactele, fiindcă fiecare dintre ele este o potenţială relaţie. Aşa mai dă om de om, când are nevoie de ceva şi cam atât. Pentru mine relaţii sunt tangenţele de moment. Prietenii de-acum nu-s neapărat totuna cu cei de mâine. Eu obişnuiesc să-mi rezolv problemele cu forţe proprii. Deci nu pentru rezolvat problemele îmi sunt prietenii. Ei doar trebuie să fie. Să-şi vorbească. Să asculte. Să ofere un umăr, o batistă. Să-şi petreacă timpul împreună. Să se hlizească. Să se iubească. Să fie generoşi.

Mamă,

ce de bunătăţi am găsiiit! Cu ce să încep? cu ce să-ncep? Ştiu: cu Canto Galiciano sau cu Fado sau cu Cabo Verde... Hmmm...

Mda

Se întâmplă rareori, dar se întamplă. Vine momentul când inconştient mi-o caut cu lumânarea. Există oameni bolnavi, nu neapărat agresivi, dar, mă repet, mai degrabă bolnavi cu care trebuie să am de-a face. Ăştia sunt oamenii care găsesc jignire în orice cuvânt care li se adresează. Sunt oameni care nu s-au mai certat de mult (inclusiv eu, deşi nu fac neapărat parte din categoria cărora care caută neapărat motiv de ceartă) şi oameni care practică cearta ca pe un sport de performanţă.
Concret: Printre nenumăraţii clienţi care-şi pierd frecvent (şi cu orele) timpul prin magazine ca al nostru la fel ca într-un parc de distracţii (ceva de genul, ce facem azi, mami, mergem la kik, uraaa) apare şi o familie fericită cu puradel. El înalt, extrem de brunet şi cu figură de esteuropean, dacă nu cumva chiar de dincolo de graniţele Europei (poate confund, mi-e Scheissegal), ea inodoră, incoloră, insipidă. Însoţiţi de o altă insipidă. Se plimbă încet, încet printre suporturile de haine, printre mese, n-au nicio grabă. El foarte mândru îşi priveşte îngăduitor odorul. Îi face toate poftele. Îi dă o minge. Aud zgomotul inconfudabil (şi obsedant, cu care m-am obişnuit în filiala cealaltă) al căderii mingiei pe podea, după care anunţ cu un ton prietenos, dar tare (ca să mă fac auzită dintr-un colţ îndepărtat) că jocul cu mingea nu e permis în magazin. Insul nu zice nimic, se plimbă mai departe cu odrasla care se plictiseşte şi începe să se strecoare printre suporturile superînghesuite şi doldora de haine. Mă trezesc iar vorbind şi-i spun prietenos că nu e voie acolo. Se trezeşte şi tat'so spunând iritat deja că ce, că de ce n-are voie. Îi justific scurt că dacă se întâmplă vreun accident şi-i păţeşte pruncul ceva, ce-ar fi? Pleacă mai departe. Apoi mă întreabă pe acelaşi ton cât costă nişte maieuri care n-aveau (toate trei) nicio etichetă. Îi rezolv (atât cât oboseala îmi mai permite) problema, nu e mulţumit, sunt prea scumpe. Într-un final scot aspiratorul şi îmi fac în continuare de lucru pe lângă ei. În sfârşit se pregătesc să plece, îşi plătesc trofeele, pruncul mai primeşte un dar de la tati: o cutioară cu soluţie pentru baloane de săpun. Mă uit intenţionat la mâna care o oferă, la mâna care deşurubează capacul, la primele baloane de săpun care ies prin cerculeţ şi încă o dată mă încearcă naiba spunând că nu-i voie cu baloane de săpun înăuntru. Atât i-a trebuit turcului (sau ce naiba de naţie era) să urle la mine că bombăn cam mult, că e a treia oară când mă leg de bietul copil (care, pun pariu, era atât de mic încât să nu-şi dea seama nici de intenţia mea, nici de faptul că nu vreau să-i fac niciun rău, dar nu-i nimic s-a simţit tata lezat în locul lui), că e doar un copil, când eu doar spun că sunt lucruri care nu sunt permise într-un magazin. Mă străduiesc printre urletele lui de castravete înţepat în cur să-i explic de ce n-are voie copilul să alerge printre suporturile de haine. Vine şi şefa de filială între timp. Calmă, fără să ia partea nimănui (e păţită cel mai probabil, aşa că nu se agită) îi expune aceleaşi motive. Dacă odrasla ar cădea cu nasul într-un umeraş rupt sigur că tot vina noastră ar fi, că doar s-ar petrece la noi în magazin. Bolnavul zice că-i problema lui, deşi nici el nu crede. Nici măcar nu-şi dă seama. El doar trebuie să urle. Că i-am rănit de trei ori copilul şi că el nu lasă pe nimeni să se atingă de copilul lui. Nu am nimic de demonstrat, decât că oamenii bolnavi înţeleg deformat multe chestii. Că în timp ce mă adresam copilului, mă adresam automat şi tatălui, fiindcă şi adulţii trebuie de multe ori educaţi, chiar dacă lucrul acesta nu prea mai e posibil. Arăta cu degetul spre mine şi eram perfect convinsă că e bolnav. Cele două femei pe care n-am apucat să le studiez nu ziceau absolut nimic, dar pare (din spusele colegelor mele) că se simţeau penibil. I-am sugerat cu ultima fărâmă de tărie să ne oprim din ceartă, şefa mea deja trăgea de mine să tac, că mă agit degeaba. Era deja cam prea târziu. Aspiram în continuare plină de nervi şi cu lacrimi. Un alt client trece bonom pe lângă mine şi-mi spune să nu mă mai gândesc la asta, că d-ăştia ca el sunt destui (sau părea că îi cunoaşte aluatul). Mamă, ce apă la moară mi-a dat. Şi el şi şefa. Mă durea gâtul, mi se schimonosea involuntar faţa. Şi dacă m-aş fi ascuns undeva singură, tot mi-ar fi fost jenă de mine însămi să plâng, dar mamă ce aş mai fi plâns. Şi nu din cauza a ceea ce mi-a zis bolnavul. Mi-era Scheissegal. Ci doar că m-am agitat atâta, că mi-am consumat energia inutil cu unul ca el, să-mi bag picioarele. Că eu mă străduiesc să am o atitudine ireproşabilă şi fairplay cu toţi şi toate şi mă trezesc că în unele situaţii nici măcar asta nu mai funcţionează. Că un bărbat înalt, răzvrătit şi idiot ridică tonul la o femeie mică şi (aparent) fără apărare ca mine. Că n-are sens să fi scris despre toate acestea acum, chiar şi dacă a trecut o noapte peste ele.

Lăcomie

Prin scormonelile mele după muzici (nu spun unde, nu e odc, că nu e legal :-> ) mai dau de câte ceva interesant, o adresă de blog pe post de parolă, un copypaste, şi uite-aşa intru într-o junglă nouă. Ah, dacă aş avea eu o sută de ochi să le cercetez pe toate, un milion de terabiţi în care să stochez bunătăţile de-acolo şi mai ales o veşnicie să strâng toate astea şi să le şi ascult.
Am ieşit eu azi din magazin în dup-amiaza ceţoasă. Mă grăbeam să prind un autobuz ce urma să sosească, altfel aş fi ajuns acasă un preţios sfert de oră mai târziu, dar venea o aromă tare îmbietoare de pui la rotisor. Nu ştiu cât de strategic s-a aşezat rulota aia acolo aproape în buza magazinului, dar eu n-am rezistat până n-am luat cu mine un pui întreg în urma căruia probabil că a mirosit întreg autobuzul spre care am alergat ca să pot urca în el.
Acasă am "bobinat" imediat o porţiune din puiul cald, apoi m-am aruncat în punga cu biscuiţi made in Rep Moldova din care am ronţăit reflex cel puţin jumătate în timp ce citeam bloguri restante (la care se adaugă periodic câte unul nou, damn, iar trebuie să fac curăţenie prin reader, deşi dacă ar fi să şterg le-aş şterge tocmai pe-alea actualizate rar sau uitate de tot, deci tot n-aş arunca nimic).
Să vedem ce mai găsesc şi mâine. Avem 3 zile de rabat, coşurile cu bunătăţi pe care le strângem încet, încet pe sub mesele cu marfă (avem voie de două ori pe an) sunt deja supraaglomerate. Până atunci mai e o săptămână cel puţin.
Ieri am fost iar in vechea filială. Voiam să-mi iau rămas bun şi (de fapt mai ales) de la Frau J. Mă ataşasem de ea şi de o parte dintre fete. Asta e. Sfârşitul oricum nu-i aici.