Vertij

Nu ştiu dacă e bine ce-am făcut. Poate că mi-am tăiat creanga de sub picioare, poate nu. Treaba e că n-am mai rezistat. Cred că nu e prima oară când spun că jumătăţile de măsură nu-s pentru mine. Şi cum dorinţa mea absurdă şi egoistă nu are voie să se împlinească, trebuie să mă mulţumesc cu nimicul. Nu-mi vine să cred că am spus în sfârşit ceea ce de fapt vreau. Chiar dacă ştiu că asta îmi năruie întregul castel de nisip, de visuri, că îmi răstoarnă puntea pe care mă jucam de-a echilibrul, că înseamnă sfârşitul lumii. Mă iartă, tu, că nu te pot înţelege. Că lucrurile nu merg nici cum vrei tu, nici cum aş vrea mai ales eu. Te-aş fi iubit ca pe cel mai preţios lucru din lume. Te-aş fi ţinut cu dinţii şi nu ţi-aş mai fi dat drumul. Numai că lucrurile astea nu se pot întâmpla. O să rămân la fereastră, o să privesc în gol şi o să tresar de fiecare dată când o să mi se pară că te văd. Deocamdată mă ia cu vertij. Sper să nu par penibilă cu toate acestea, dar cred că durereaceamare va veni un pic mai târziu. Când o să-mi dau seama că, din orgoliu respect pentru dorinţa mea, te vei ţine de cuvânt. Osăîmilipseşti.