Cred că nu e suficient să iei o decizie doar pentru tine și să crezi că dacă o scrii pe undeva, ești atât de tare în caracter să te ții de ea cu dinții. În cazul meu, nu. Sfârșitul pe care l-am menționat aici acum câteva luni s-a repetat cu indulgența și bunăvoința mea de câteva ori. Mi-am tot repetat că gata. Până aici. Apoi el a revenit, iar eu nu am făcut decât să-mi demonstrez cercul vicios al zilei cârtiței, când absolut tot ce se întâmplă între noi urmează cu precizie același pattern. Curtarea, cu ținere de vorbă, tralala și nelăsat în pace (chestie care durează mai multe zile), dorință etc până la momentul următor: împreunarea (cu mai mult sau mai puțin succes, în funcție de context, care e oricum tot mai restrâns și restrictiv) și tăcerea, retragerea în cochilie, indiferența (mai întâi a lui, apoi a mea). 

Nici nu realizezi în momentele tale de efervescență că ești în stare să mă tragi după tine în ascunzișuri dubioase, fiindcă nu mai ai răbdare, mă dorești cu toți porii, la fel cum nu realizezi că a doua zi după ești enorm de indiferent, evitant, preocupat de gânduri și interpretări de fapte, nu realizezi că te simt și tocmai de-aia nu te las în pace, că îmi pierd răbdarea când revăd același clișeu pe care îl retrăiesc cu tine așa cum l-am trăit în trecut, când deja știu că nu mai are legătură cu fricile adânc înrădăcinate, ci e o chestie de pur ego scuturat, de confirmare a ceea ce ori mi-am reprezentat și creat eu însămi, ori este intuiția pe care refuz să mi-o ascult. Simt o tristețe, o umbră de dezamăgire în suflet, ori de câte ori mă întorc la tine. Știam de la bun început că, în ciuda magnetismului, ceva lipsește cu desăvârșire între noi, ca dovadă momentele în care te evit, te ignor fățiș, ba chiar am curajul să-ți recunosc acest lucru ”verde-n față”. Chiar și după ce deunăzi îndrăznisem să pronunț iarăși cele două cuvinte magice, în contextul fermecător al momentului seducției și al comuniunii virtuale. O iluzie uriașă ca un balon de săpun care-mi pune la îndoială capacitatea mea de a iubi, care mă face să mă întreb de față cu tine ce este de fapt iubirea. Așa cum știu că iubirea e pretutindeni, că ea este tot, că nu e judecată, nu este nerăbdare, nu este atașament vicios, cred totuși că iubirea este în același timp o certitudine, încredere susținută.

Cu toată această iubire imperfectă (chiar dacă momentan, în demersul meu de a căuta lumina în interiorul inimii, constat că inima nu e deloc la locul ei, ba chiar lipsește cu desăvârșire) aleg în sfârșit să rup cercul vicios, să creez o mică furtună plină de neînțelegere și lipsită de compasiune, să-mi urmez propriul adevăr și să-ți tai macaroana, fiindcă doar gândul la existența ta nu mă lasă în pace. Și nu este iubire faptul că mă gândesc la tine, la ce faci, e pur ego diavolesc. Să pun capăt fățiș acestei corvoade inutile cu toate emoțiile și reacțiile ei implicite, de care nu are niciunul dintre noi nevoie. ENDE este cuvântul cheie. Și ignore pe toate căile de comunicare. Și nu mai este cale de întoarcere. Și ce ușurare teribilă!

 De când ”am luat-o pe arătură” și mi-am tăiat cam toate sursele de informații și cam toate legăturile care mi-ar putea scădea vibrația, în loc să mă confrunt cu ele, ca să mă las provocată de triggere, să mă curăț și să mă iert, în naivitatea acestui comportament evitant am început să uit că ipocrizia și comportamentul de grădiniță sunt tot acolo, nu au plecat nicăieri și că mai durează încă mii de ani până când cei ce vin și revin pe pământ vor depăși acest stadiu. Exemplu concret de limitare: printre recomandările pe care fb mi le împinge sub nas sunt diverse pagini de rețete culinare. Una dintre postările de ieri ale unei astfel de pagini era ceva de genul: ”duminica obișnuiesc să coc acest blat de tort...bla, bla, bla”. Ghici ghicitoarea mea ce s-a întâmplat în comentarii? Fără legătură cu rețeta blatului de tort, cu lejeritate mai bine de 80% dintre doamnele care au comentat s-au legat de fapt de păcătoșenia coptului (și a altor treburi similare) în zi de duminică. Așa cum au fost ele pios învățate de sfinții părinți de la biserică. Observ și mă iau cu mâinile de cap. De ce anumite activități precum spălatul, cusutul, coptul, lucratul pământului și altele (după doctrina religioasă, mai puține, mai multe sau chiar toate) sunt ”interzise” duminica. Dacă ar fi să trăiești conform unor doctrine absolutise, nu ai mai avea voie nici măcar să naști duminica. În fine. Ți-aduci aminte de Dumnezeu doar duminica? E ca și cum în celelalte zile ale săptămânii Dumnezeu ar lipsi cu desăvârșire. Dumnezeu e pretutindeni. Este în noi, în cuvânt, în fapte, în simțire, în creație. Nu ești pios doar în post și doar la slujbele religioase. Oricum pioșenia o văd deja ca pe-o ipocrizie. Miroase de la o poștă. Dar cred că m-am făcut înțeleasă. Fără a mă îndepărta de la aspectul că suntem oameni, noi suntem în primul rând manifestarea lui Dumnezeu, așa cum suntem. Perfecți în imperfecțiunea noastră. Facem ce putem. Și dacă suntem conștienți de existența lui Dumnezeu, ne-aducem aminte că a judeca ceva sau pe cineva (indiferent din ce motiv, religios sau pur personal) îndepărtează de noi iubirea care este însuși Dumnezeu. Este un lucru cu sine imens, iar orice cădere este normală (nu ne judecăm pe noi înșine nici pentru aceasta) face parte din drumul nostru către adevărata iluminare.

 Dezgust. Chiar trebuie să arzi iarăși lumânare (plus toată povestea nespusă în continuarea acestei judecăți)? Este vorba despre o lămpiță de aromaterapie, în rest nu ard lumânări.

Dezgust. Este faza în care sunt acum. Este o fază posttraumatică indubitabil. Este un fel de ego autolegat de mâini, care decide să nu se mai întoarcă, deși tare mult ar face-o, dar știe deja că totul e bazat pe o iluzie și nu mai este sigur dacă este iubire adevărată sau doar drama (mult așteptată) de a te juca de-a iubirea, iar apoi de-a despărțirea. Îți dorești acum ca toate acestea să nu fi existat. Începuseși să trăiești momentul fără să te uiți în stânga și în dreapta. Aveai un gând de sprijin că este cineva acolo care te așteaptă și te ia în brațe, că îți spune cuvinte frumoase și sincere. Acum este un gol în locul lui. Nu mai există nimic care să-i ofere un sens. Te lovești de pereții egoului care a ieșit vrând nevrând din schemă, ca să înțeleagă și să-și lingă rănile. Apoi tinzi să te judeci că ești o proastă, că puteai să accepți umărul lui de sprijin, chiar dacă, luat pe dinainte de întrebare, a hotărât că e mai bine să ne oprim și să plece. Filosofiile sale pline de resemnare, de renunțare, despre viață, că e așa cum e, că el gândește totuși pozitiv și încearcă, dar este blocat de scuze, toate filosofiile acelea mă obosesc. Am și eu o mie de scuze. Deci seamănă cu mine. Să-mi ascult naibii o dată intuiția, să nu regret și să nu am mustrări de conștiință pentru reacțiile mele.

Aș pleca. Tare mult aș pleca...

Ființe de lumină

mă regăsesc deseori în spații sonore

luminișuri, tuneluri, biserici, holuri înalte

acolo cânt și știu că nu sunt singură

ecoul se aude când îngerii mă îngână

ei vin primii când mă retrag în căsuța mea de melc și îi chem

vorbesc cu ei și aștept

spuneam cuiva recent că sunt convinsă de existența lor, deși încă nu îi văd

vocile lor sunt foșnete, clinchete în ureche, cântece la radio,

fraze în texte, cifre pe ceas,

atingerea lor este îmbrățișarea unei persoane dragi

mesajele lor se ascund în aceste versuri

suntem împreună ca degetele unei mâini

suntem hrăniți de aceleași prăjituri materne,

cerul și pământul,

și mă întreb de ei 

ce mai fac, cum le este drumul pe care l-au ales,

tăcere, dor,

cuvinte, dor

mai am de crescut îmi spun...

ba îi vezi, dar nu știi tu, venea răspunsul

astăzi le aud vocile în psalmi cu ecouri prelungi

30.09.2020

Vivisecție

(lui Charlot)

întâmpin dimineața cu fereastra larg deschisă

inspir adânc de câteva ori

răsăritul își caută drum dincolo de casa în șantier, de copacii, râul și calea ferată

strada încă doarme

în plimbările mele scurte trec adeseori prin autogară, pe lângă copii

și admiratori la chioșc

un tânăr înalt, blond, cu mers săltat și căști în urechi

trece dezinvolt și mulțumit pe lângă școală

admir grădinile îngrijite cu pietriș pe alei și mere căzute-n iarbă

din cerul înnorat mă privește un ochi cu gene luminoase lungi

îmi urmăresc fluxul respirației și îmi aud inima galopând în piept

când uit, oftez,

atunci cobor să-l caut pe Dumnezeu în propriile măruntaie

de vrei să intri în inimă și nu găsești ușa,

o tai frumos cu visare, cu priviri intense, cu cuvinte, cu sărut,

o despici, iar marginile i le dai la o parte, delicat

ca pe o floare deschizându-și corola în iubire

înăuntru e o luminiță

ea pâlpâie mereu acolo și crește ori de câte ori te gândești la ea,

și te învelește ca un cocon,

iar restul este magie imediată

28.09.2020

28.09.2020

Palimpsest

cu ani în urmă îi povesteam lui Doktor B, în germana mea de începătoare,

că îmi place să pictez,

că experimentez diverse,

dar din lipsă de tehnică nu-mi reușește orice îmi propun

deunăzi încercasem să redau pe pânză

o rață pe un lac în culorile apusului

era perfectă în fotografia ei,

dar cu atât mai greoaie mi-erau tușele în căpoșenia lor de a copia instantaneul,

mâzgăleala era departe de orice creație

am renunțat și am acoperit totul cu ceva nou

Doktor B spunea atunci că acesta e un palimpsest

un strat nou peste un strat vechi

despre care e posibil să nici nu știi,

decât dacă îl descojești din întâmplare,

iar dedesubtul lui se ascunde, ca un copil, adevărul

le-am păstrat pe o parte dintre ele:

peisaje marine cu pescăruș, cu far, cu barcă,

negresă din profil,

nuduri cu mine,

furtună pe lac,

o pasăre în cădere, deznădăjduită,

două fețe privindu-se în amurg,

o figură din piese de puzzle cu un gol în loc de inimă, cealaltă purtându-i-o

le regăsesc acum și prefac trecutul într-un vis

pasărea primește aripi de înger,

peste furtună adaug un răsărit luminos

rup cărți vechi și hârtie colorată,

tabloul meu cu figuri din puzzle se rescrie zi de zi

cu un petec nou de hârtie lipit în dreptul inimii,

cu un stencil, un timbru sau cu o ștergere de contur

iar Dumnezeu veghează deasupra mâinii care lucrează,

ceea ce iese poartă întotdeauna suflul Lui

indiferent câte straturi ar avea

27.09.2020

 ok. sfârșit. acum chiar pe bune. îmi observ reacțiile. mă observ cum fug când se întâmplă să ne revedem. trebuia să se termine. hotărârea lui a fost probabil înlesnită de observațiile mele, de starea mea, de starea amândurora, de imposibilitatea de a alege, de multitudinea de limite pe care nu îndrăznim să le depășim. o despărțire duioasă cu mulțumiri și cu reasigurarea că nu e vina nimănui, dar că ne stau prea multe obstacole în cale, că (știm deja) ceea ce facem e o minciună, că există prea multe remușcări și nefericire la mijloc. ok. nu mai vreau să-mi spui că mai bine să ne oprim, nu mai vreau să știu de limitele tale, să te las să pleci, apoi încă să mă cauți prin scris și să-mi spui că mă iubești. nu mă mai ajută cu nimic...

poate de aceea fug. fiindcă nu mai vreau.

reacție necontrolată, aproape furie, care rupe la propriu cheia în ușă în timp ce îi întorc spatele cu cruzime

s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. mulțumesc...

Plecări

viețile noastre sunt drumuri

care se suprapun la un moment dat

ne naștem în această călătorie

despre care nu știm mare lucru

ne suntem meniți,

ne așteptăm răbdători unii pe ceilalți

ne regăsim la momentul potrivit

ne recunoaștem dintr-o mie

ne ajutăm inconștient

și creștem

cine greșește, cine iartă

cine se dăruiește, cine primește

este un schimb echitabil

cu nopți înstelate, nopți cu lună, nopți cu căutări de comete

cu foșnet de ape, de adiere și de frunze

dimineți în căldura plăpumii

dimineți cu piper în ceai

apoi drumurile se bifurcă la loc, este timpul...

când celălalt pleacă, închizi ușa în urma lui,

dar ridici jaluzeaua

deschizi fereastra

a cădea în iubire

este a-ți aminti că ea există,

că ea, oricum, te ridică din nou

iubirea e singura care mai rămâne,

fiindcă ea este eternă

26.09.2020

Echinox

22 septembrie, cad castane,

iar zgomotul căderii lor e un cântec cu mesaj subliminal

culeg una și o încălzesc în palmă ca pe copilul mic adormit la piept

și îi promit că acum este bine

o mângâi cu policarul pe creștetul neted, ușor vălurit

ești perfectă, îi spun,

adorată de unii,

enervându-i pe alții

călătoria ta este un mănunchi de alegeri,

un pas continuu într-un echilibru precar și nesigur

dar amintește-ți

ești senzuală,

frumusețea ta rămâne ca o amprentă prin tot ceea ce ești

fetița care adulmecă trandafirii din grădini,

vocea care își caută ecoul prin holuri și scări de bloc,

mâna care împrăștie curcubeie pe șevalet

gura care îndrăznește să te sărute în apus

ca să nu regrete

aș vrea să plec, aș vrea și să rămân

să mă vindec

și o dată cu mine - generații întregi de strămoși

alergați și pierduți prin războaie

arși de soare pe câmpie

storși de grija gospodăriei

să-i întorc la inocența lor și la iertare

să-mi perii mantia de povara alegerilor lor

să-i eliberez 

și să mă înalț

Baie de lumină

mi-am creat culcuș în iarbă și în soare

fotonii fierb caleidoscopic pe sub pleoapele superficial închise

două scântei minuscule mi-alunecă pe boltă

le văd aripile când vin să mă salute

la fel cum văd toate furnicile urcând pe piele, 

fluturii, măcăleandrii și libelulele în trecere

mă mângâie o adiere, ca o confirmare

pășeam pe deal printre fânețe, lanuri și mărăcini

timpul ne trecea zăbovind întinși pe pajiște

citind, lucrând de mână, despicând nuci verzi, jucând macao,

ascunzându-ne, 

bătându-ne cu apă din jgheaburile de la lac sau cu cana de la fântână

într-un dos de poiană,

ascunse de tufe și rugi de mure,

păzite de armate de cruci multicolore,

se aflau fântânile ca niște căsuțe mici cu pomelnic pe fațadă

deschideai portița, 

înăuntru apa, cana și câteva broscuțe

timpul trecea până la încremenitul soarelui

și primul cânt al greierilor

cerul era portocaliu peste dealurile cu trei turle de biserică

atunci știam că trebuie să ne întoarcem

acum știu că între timp mi-am înghițit fotonii

că i-am lăsat pământului veșmântul învechit

și mă întorc din nou 

din mine

20.09.2020

 Care e diferența între iubirea ca dăruire permanentă, ca mulțumire cu puțin și sacrificiul de a rămâne lângă cineva tot din iubirea aia necondiționată, dăruindu-te pe tine, alegând să-l împaci pe celălalt, dar renunțând la propriile aspirații, la propria fericire?

 Este sâmbătă după trei sferturi din zi pe care le-am trebăluit prin magazin. M-au încercat diverse dureri pe care nu știu cum am făcut, ba da, știu, dar le-am păcălit fără Ibuprofen. Ceai de salvie cu lămâie sau cu scorțișoară, Ho'oponopono ori de câte ori mi-am amintit, chillout pe salteluța mea de fachir, Jose Gonzalez live pe fb și gândul la tine, Charlot, că peste câteva zile îți voi spune "la mulți ani" fără să menționez din nou că te iubesc, fiindcă acum știi deja, gândul că dacă iubesc pe cineva, iubesc fiecare centimetru din el, așa cum îți iubeam deja genunchii cu care se jucau ai mei pe sub masă, cum îți iubeam încrețitura aia de la ochi atunci când îmi zâmbeai placid... 

A-i spune cuiva că îl iubești, ca un suflu de energie binefăcătoare cu care îl înfășori, a i-o spune atunci când o simți, parcă ajunge mai repede acolo unde trebuie, parcă e drumul mai scurt. Iar când nu o simți, nu înseamnă că iubirea nu mai e, ci doar e pe un val mai mic.

Adun iubirea în mine, fiindcă am nevoie de ea, am nevoie s-o înmulțesc dăruind-o, caut blândețea cu care să-mi alchimizez crizele de furie.

Eu nu sunt trupul acesta, dar mă aflu în el, pe el trebuie să-l accept și să-l iubesc. Eu nu sunt gândurile mele, eu nu sunt emoțiile mele. Dar ce sunt? La modul teoretic știu deja. Practic nu-mi dau seama încă...

Nota Bene

Se spune că dacă stai cu tine 10 minute, fără să te plângi de trecut, fără să-ți faci griji pentru viitor, pur și simplu stai în acum, îți urmărești fluxul respirației și îți auzi inima galopând în piept, următoarea zi va fi magică. Ar trebui să devină un stil de viață alea 10 minute pe zi. :) Și să crezi în magie fără să te agiți prea tare...

 De vreo două zile deschid fereastra și mă așez pe pervaz, e un soare cald către care îmi îndrept fața, mă încălzesc în razele sale, absorb fiecare foton și mulțumesc și mă simt bine. Sunt câteva minute de dolce far niente, de liniște, de care mă bucur în haosul care se tot așterne și care îmi influențează viața. Sentimentele mele, gândurile, emoțiile, credințele sunt în haos. Ni se recomandă să scriem tot ce ne trece prin cap, ca să lămurim, ca să punem ordine, ca să punem lucrurile pe un făgaș.

Nici măcar nu știu concret despre ce să scriu: un copil minte că nu are teme, ca să-și petreacă timpul liber călare pe gadget-uri, apoi recunoaște seara târziu că, ba da, are totuși teme, când de fapt e deja cam târziu și trebuie la culcare. Cel mic e și el căpos. Sunt pretențioși la mâncare, dar înfulecă junkie. Nu mă pricep să-i stăpânesc, lucrurile îmi scapă de sub control. Nu intenționez să le îngrădesc libertatea cu ceva. Limitele au lacătul spart. Nu mă pricep să-i joc pe degete cu mascarade. Nu e stilul meu...

Relația mea cu D este o suprafață subțire, dedesubtul căreia, dacă mă uit, mă iau cu mâinile de cap. Avem nevoie de bonding, de reîncălzit supa sau, dimpotrivă, de lăsat să se întâmple inevitabilul. Sunt singură pe această traiectorie. Și încă nu am ouăle necesare...

Minciuna care încă are loc în paralel (fiindcă deși i-am tăiat stringurile, le-am legat mai apoi la loc) îmi creează stări contradictorii: vreau, mă simt bine, e oaza mea, evadarea mea, dar am semne că nu e chiar ceea ce caut, plus că reapar frici, jenă, mustrări de conștiință: e bine ceea ce fac? îi servește sufletului meu? sau mă pleznește iar 3Dul cu concepții învechite legate de greșeală, de păcat? Ce e păcatul? Păcatul este alegerea mea de acum 16 ani. Mi-am călcat pe suflet cu bocancii. Mi-a urlat din toți rărunchii, dar nu l-am ascultat... 

 Marte retrograd in Berbec. Aleluia! Cum mai pot eu acum să-mi pun mușchiuleții la treabă? Cine a inventat lipsa de chef? Inclusiv greutăți în a lua decizii. E cu băgat de picioare. Aiaiai...