Este sâmbătă după trei sferturi din zi pe care le-am trebăluit prin magazin. M-au încercat diverse dureri pe care nu știu cum am făcut, ba da, știu, dar le-am păcălit fără Ibuprofen. Ceai de salvie cu lămâie sau cu scorțișoară, Ho'oponopono ori de câte ori mi-am amintit, chillout pe salteluța mea de fachir, Jose Gonzalez live pe fb și gândul la tine, Charlot, că peste câteva zile îți voi spune "la mulți ani" fără să menționez din nou că te iubesc, fiindcă acum știi deja, gândul că dacă iubesc pe cineva, iubesc fiecare centimetru din el, așa cum îți iubeam deja genunchii cu care se jucau ai mei pe sub masă, cum îți iubeam încrețitura aia de la ochi atunci când îmi zâmbeai placid... 

A-i spune cuiva că îl iubești, ca un suflu de energie binefăcătoare cu care îl înfășori, a i-o spune atunci când o simți, parcă ajunge mai repede acolo unde trebuie, parcă e drumul mai scurt. Iar când nu o simți, nu înseamnă că iubirea nu mai e, ci doar e pe un val mai mic.

Adun iubirea în mine, fiindcă am nevoie de ea, am nevoie s-o înmulțesc dăruind-o, caut blândețea cu care să-mi alchimizez crizele de furie.

Eu nu sunt trupul acesta, dar mă aflu în el, pe el trebuie să-l accept și să-l iubesc. Eu nu sunt gândurile mele, eu nu sunt emoțiile mele. Dar ce sunt? La modul teoretic știu deja. Practic nu-mi dau seama încă...