ok. sfârșit. acum chiar pe bune. îmi observ reacțiile. mă observ cum fug când se întâmplă să ne revedem. trebuia să se termine. hotărârea lui a fost probabil înlesnită de observațiile mele, de starea mea, de starea amândurora, de imposibilitatea de a alege, de multitudinea de limite pe care nu îndrăznim să le depășim. o despărțire duioasă cu mulțumiri și cu reasigurarea că nu e vina nimănui, dar că ne stau prea multe obstacole în cale, că (știm deja) ceea ce facem e o minciună, că există prea multe remușcări și nefericire la mijloc. ok. nu mai vreau să-mi spui că mai bine să ne oprim, nu mai vreau să știu de limitele tale, să te las să pleci, apoi încă să mă cauți prin scris și să-mi spui că mă iubești. nu mă mai ajută cu nimic...

poate de aceea fug. fiindcă nu mai vreau.

reacție necontrolată, aproape furie, care rupe la propriu cheia în ușă în timp ce îi întorc spatele cu cruzime

s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. mulțumesc...