De vreo două zile deschid fereastra și mă așez pe pervaz, e un soare cald către care îmi îndrept fața, mă încălzesc în razele sale, absorb fiecare foton și mulțumesc și mă simt bine. Sunt câteva minute de dolce far niente, de liniște, de care mă bucur în haosul care se tot așterne și care îmi influențează viața. Sentimentele mele, gândurile, emoțiile, credințele sunt în haos. Ni se recomandă să scriem tot ce ne trece prin cap, ca să lămurim, ca să punem ordine, ca să punem lucrurile pe un făgaș.

Nici măcar nu știu concret despre ce să scriu: un copil minte că nu are teme, ca să-și petreacă timpul liber călare pe gadget-uri, apoi recunoaște seara târziu că, ba da, are totuși teme, când de fapt e deja cam târziu și trebuie la culcare. Cel mic e și el căpos. Sunt pretențioși la mâncare, dar înfulecă junkie. Nu mă pricep să-i stăpânesc, lucrurile îmi scapă de sub control. Nu intenționez să le îngrădesc libertatea cu ceva. Limitele au lacătul spart. Nu mă pricep să-i joc pe degete cu mascarade. Nu e stilul meu...

Relația mea cu D este o suprafață subțire, dedesubtul căreia, dacă mă uit, mă iau cu mâinile de cap. Avem nevoie de bonding, de reîncălzit supa sau, dimpotrivă, de lăsat să se întâmple inevitabilul. Sunt singură pe această traiectorie. Și încă nu am ouăle necesare...

Minciuna care încă are loc în paralel (fiindcă deși i-am tăiat stringurile, le-am legat mai apoi la loc) îmi creează stări contradictorii: vreau, mă simt bine, e oaza mea, evadarea mea, dar am semne că nu e chiar ceea ce caut, plus că reapar frici, jenă, mustrări de conștiință: e bine ceea ce fac? îi servește sufletului meu? sau mă pleznește iar 3Dul cu concepții învechite legate de greșeală, de păcat? Ce e păcatul? Păcatul este alegerea mea de acum 16 ani. Mi-am călcat pe suflet cu bocancii. Mi-a urlat din toți rărunchii, dar nu l-am ascultat...