Ungemütlichkeit

Cele mai nasoale momente ale unei zile de sărbătoare sunt cele în care te întorci acasă. În loc să te bucuri în sfârşit de liniştea (şi căldura) casei tale după ce te-ai ghiftuit împreună cu familia din prăjiturelele, crănţănelele şi celelalte prostioare prezente pe masă, sporovăind şi aducând la zi toate veştile şi mărunţişurile despre ceilalţi membri, despre vecini, maşini, renovări, job, pensie, copii şi altele, te aşezi cu lumina din tavan aprinsă în faţa unui tv cu programe insipide, constaţi că nu-i nimic interesant, închizi, uiţi lumina aprinsă, dai drumul totuşi la radio, că de-acolo mai afli una alta, iar momentan ascultătorii pasionaţi dictează (prin email sau telefonic) playlistului (care online funcţionează doar când vrea) muzici ok şi tot ţi se pare că ceva nu e în ordine. Stai cu picioarele îngheţate, spargi virtual la pietre mai mult automatic decât din pura plăcere cu care te-ai conectat la ele iniţial, se apropie de miezul nopţii, becul din tavan bâzâie stresant, iar pe cel de lângă tine l-a apucat din nou strechea şi memorează cuvinte în maghiară. Dacă ar avea loc de mine la comp sigur ar mai porni câteva filmuleţe ajutătoare pe youtube, că e plin netul, voinţă să ai. Se apropie de miezul nopţii, îmi pun opincuţele din blană de oaie luate de la târgul de Crăciun, schimb becul din tavan cu lampa ("stradală") din colţul camerei şi se schimbă oarecum atmosfera. Asta ca să nu mai zici că n-am activitate pe blog. :P Cum aş putea totuşi salva o astfel de seară în condiţiile în care (pe lângă celelalte) n-am chef de citit nimic, nici de învăţat teorie rutieră sau cuvinte ungureşti, n-am chef de mâncat (doar ce m-am ghiftuit), nici de băut alcoale (că nici n-am voie) şi nici de călărit, că n-a venit încă momentul? Cred că cel mai bine trag pe dreapta. Dormitul e o chestie mişto.

Ce făceam acum 20 de ani

Pe vremea asta stăteam închişi în casă. Eu, mama, frate-miu şi soţia unui coleg de-al lui tata. Cei doi, militari, erau concentraţi într-o unitate (aia din Ghencea). Cam toată perioada până după revelion (când au primit o scurtă permisie până acasă peste noapte) au rămas acolo şi numai ei ştiu ce-au făcut. Au murit şi de la ei câţiva, cred că tot din manevre aiuristice. La noi în bloc se făcea cu schimbul de pază în scară. Sudaseră un drug cu care blocau uşa pe dinăuntru. Acest drug a rămas o vreme, rost de glume proaste ale copiilor din bloc care-l puneau şi uitau de el şi veneau vecinii să ne bată-n geam, noi, ăştia de la parter.
Eram în clasa 4a şi tocmai mă învăţasem să scriu poezioare, în mare parte patriotice. Am trăit revoluţia la televizor. Dar, cum nu eram prea departe de centru, zgomotele gloanţelor răzbăteau până la noi. Stăteam în casă cu luminile stinse, liniile telefonice funcţionau poate doar cu noroc. În ziua de 21 mă întorceam de la repetiţii. Eram în corul palatului şi ne pregăteam de filmare la televiziune. Pregătisem din timp pluguşorul cu sute de alte grupuri din ţară, alde Ceaşcă se întorseseră la timp din Iran pentru marele circ. Tocmai ce filmaserăm pentru congres, abia aşteptam următoarea rundă, deşi în toata ziua cu filmarea ne-au ţinut doar pe câte un pachet de biscuiţi de fiecare. Umblasem tot timpul (inclusiv afară în lapoviţă) în nişte opincuţe albe pe post de pantofi de care n-am mai avut noroc din recuzita palatului. Zic, mă întorceam de la palat şi mă duceam acasă, era destul de aproape. Pe bulevardul (fost) Pionierilor (acum Tineretului), acolo jos la parc, circulau spre centru o groază de autobuze pline sau goale. Acasă mama nu m-a mai lăsat să plec nicăieri fiindcă în centru era miting (ceea ce habar n-aveam eu ce e). La tv încă se mai lansa ştirea ceauşistică în legătură cu sinuciderea trădătorului de ţară Milea. A doua zi mama ne-a luat la ea la serviciu, undeva pe cheiul Dâmboviţei, departe de iureşul revoluţiei, am stat o vreme şi ne-am întors, am trecut pe lângă librărie de unde ne-a cumpărat un joc. O dată ajunşi acasă, nu am mai ieşit până târziu în ianuarie când am avut voie să mergem din nou la şcoală. Cu aceleaşi uniforme, dar fără însemnele pioniereşti. La tv tocmai rulau senzaţionalele prime secvenţe în direct cu grupul de oameni înghesuiţi la pupitrul de ştiri. Credeam că e teatru, un teatru neobişnuit, nemaipomenit până atunci la orele acelea când se transmiteau cel mult nişte ştiri insipide sau, mai degrabă, nu era niciun program. Nu mai ei ştiu ce-au vorbit de la balcoanele alea. Iureşul şi haosul au fost perfecte pentru lovitura de stat. Asta au şi vrut de fapt. Teroriştii au fost fictivi. Teroriştii erau ei înşişi, cei ce au acces la ciolanul de astăzi.

Nimicuri

Nu m-am lăsat de scris. Să zicem că e doar o pauză sau că am altele mai importante de făcut momentan. Nici nu prea am noutăţi notabile despre mine, decât că mâine am iarăşi lecţie de conducere şi sper să nu fiu catastrofa de săptămâna trecută. Totul a fost ca la început. 5 ani şi-au spus cuvântul aşa cum ar face-o probabil şi două săptămâni de concediu fără maşină. Picul meu de experienţă s-a dus urgent pe apa sâmbetei. M-am urcat într-o maşinuţă nouă şi sensibilă, instructorul îmi explică prea mult dintr-o dată şi mi-e greu să pricep cu totul de la bun început. Pentru mâine ştiu ce aş avea de făcut. Să nu mă agit nu-mi stă în fire, să nu mă grăbesc - la fel. Să-l "educ" pe instructor" ca să mă educe cu spor. Să lămuresc ce e de lămurit. Să las visarea la o parte.
Şi fiindcă tot mă întreba o clientă azi cum stau cu hormonii, i-am mărturisit şi ei cum era să mă apuce plânsul azi-dimineaţă în tren când am văzut o mulţime de copii, grupuri-grupuri, mergând cu învăţătoarele la teatru. Mă uitam la ei cât de entuziaşti sunt, aşa cum eram şi noi când pleca autobuzul care ne pescuia direct de la şcoală sau când mergeam chiar şi numai până în parcul de distracţii. Pe cât de entuziastă, pe-atât de aiurită am fost, suficient cât să-mi uit acasă banii de buzunar pentru care n-am mai îndrăznit să mă întorc de teamă să nu pierd pornirea cu grupul. M-am plimbat prin Orăşel fără un şfanţ uitându-mă cu jind la cei ce mâncau vată de zahăr sau alte prostioare. Nu neapărat de asta aş fi plâns. Aşa cum nici aseară în târgul de Crăciun nu m-a impresionat sub nicio formă micul spectacol de deschidere a celei de-a 13-a uşiţe din Calendarul de Advent, momente în care Frau Holle (vezi povestea fraţilor Grimm) a povestit, a cântat, a recitat şi a mai scuturat o dată perna cu fulgi de nea în capul celor prezenţi lângă pereţii casei cu ferestruici. Că vai, vine Christkind, vine Crăciunul, Sărbătoare... Da, i-am adăugat eu lui D, a îmbuibării cu cârnaţi şi alte cele, a goanei după cadouri şi brazi tăiaţi. Vai, ce ştiu eu să stric farmecul atâtor lucruri frumoase (dar false)...
Voiam să mai zic ceva de nişte conaţionali şmecherari şi dubioşi ce ne-au călcat azi pragul magazinului, dar mi-e jenă, aşa că mă las păgubaşă, altfel mi se face lehamite.
Şi revenind la lecţiile de conducere, alţii cum au învăţat, frate, şi eu n-aş putea? :P

Politicale sau baba şi boxul

Prin ceea ce nemţii numesc "Bauchgefühl" (adică simţământul burţii sau intuiţie):
1. mă bucur totuşi că a câştigat mitocanul.
2. s-a fraudat de ambele părţi, turismul electoral a fost în floare (mi-a ciripit o păsărea).
3. mă bucur că neamţul a rămas la primărie, bine că s-a trezit la timp, n-am să analizez nici motivele, nici despre faptul că ar fi fost sfătuit.
4. diaspora nu avea cum să voteze altfel; din păcate secţia de votare a fost cam (dar nu foarte) departe de mine.

Călare pe val

Am o senzaţie (oarecare) de bunăstare, în ciuda faptului că multe lucruri importante rămân încă puse de-o parte şi nu se mişcă de la locul lor singure. La faptul că nu mă mai apucă disperarea contribuie cel mai probabil o configuraţie avantajoasă a constelaţiilor de pe cer. Nu, n-am consultat predicţiile astrologice, alea sunt gogoşi, mă încred eu aşa, pur şi simplu, în stele (verzi). Mai apare una, se mai stinge alta şi desenul lor capătă după caz conotaţii domestice sau hiperboliza(n)te. În fine. Am rezolvat cu lista "trebuie", adică am purces după diverse acte, am depus dosare, mai vizitez din când în când ogorul şi sufrageria în care se ţin lecţiile de teoria circulaţiei rutiere, am uitat să menţionez că am un instructor tinerel, bruneţel, tras ca prin inel, cu coapse ca de căprior, instructor lângă care o să mă aşez la volan începând de săptămâna viitoare. Azi noapte m-am visat conducând, deja mă obsedează ideea, apoi m-am ridicat să golesc (ca de obicei) vezica, apoi m-am învârtit de pe o parte pe alta căutându-mi confortul de adormit la loc şi stresându-mă intens cu ceea ce-mi rezervă viitorul. Nu vreau să mă gândesc la cât de instabilă şi inaptă conducerii unei maşini mici sunt prin salturile (mortale) de la visare cu ochii deschişi proiectaţi în parbriz la atacurile de panică şi pripă atât de familiare în ceea ce mă priveşte. Nu ştiu ce o să fac. Îmi trebuie ceva care să mă trezească şi să mă calmeze în acelaşi timp. Sper să nu mă îndrăgostesc. :)) De nenea acela insipid şi sictirit de-acu 5 ani nu m-am. Dar nici nu mi-a fost de vreun folos.
În fine (din nou), sunt pe val, începe să-mi crească burta, ieri am făcut prima poză (arătabilă, cred )din profil, încă nu pot defini micile înţepături sporadice, posibil sunt câteva mişcări de box categoria ţânţar, cel probabil domnia sa, ursuleţul gumat, exersează de zor, ce să facă şi el în săcuţul acela îngust? Întrebarea cu care trăiesc de câteva zile este: nu se plictiseşte, băi frate, atâta timp în burta mamei? are deja sau nu conştienţa timpului?
Ihr baby ist wach, spunea medicul săptămâna trecută văzându-l că se mişcă. Doarme când dorm şi eu sau face cum îl taie capul?
N-aveam de gând să scriu azi, cu gândul să nu plictisesc. Am de gând să aleg câteva reţete de fursecuri pe care să le coc. Aici "miros" toate a Crăciun, încă de la primul Advent (duminica trecută), ferestrele sunt deja gata decorate cu luminiţe şi tot felul de alte kitschiozităţi, la mine stau agăţate de galerie un şirag de luminiţe în formă de cuburi de la Butlers şi trei şoareci de cârpă de sezon de care m-am îndrăgostit la Strauss, un fel de mama, tata şi copilul, de altfel decoraţiunile de Crăciun sunt deja la reduceri, în vizor se află petrecerea de Silvester (seara cu Anul Nou), la noi în magazin cel mai probabil se vor găsi cât de curând primele articole de Paşti. Cam gata.
À bon entendeur...