25 august

Citesc cu mare interes cartea lui Gheorghe Florescu. Mai am puţin şi o termin. În confesiunile lui regăsesc "farmecul" Bucureştilor de altă dată, cu toate că îmi amintesc prea puţin din epoca în care am trăit, cea mai săracă dintre toate. Ce păcat că sunt prea puţin informată, sinceră să fiu, nici nu manifestasem vreun interes prea mare pentru istoria şi politica şi geografia Bucureştiului din secolul trecut. Dar mă provoacă, mai ales şi pentru că am început de ceva timp să colecţionez în acest sens tot felul de imagini vechi cu străzi şi clădiri dispărute sau transformate. Domnul Florescu dezvăluie cu precizie, cu o memorie de elefant aş spune, toate dedesubturile comerţului din acea perioadă, cum şi-au îndestulat teşcherelele securiştii de atunci, democraţii de astăzi, cum funcţiona totul pe sistem de relaţii şi pile, corupţie, câte aranjamente, cum se mâncau între ei, în fine. Fiecare aşa-zis personaj are în carte o mică fişă personală, cine era mama, cine era tata, câţi fraţi avea, de unde venea, cu ce s-a ocupat în viaţă înainte de a fi ajuns acolo unde era. Lăsând cartea la o parte, era o modă, cred, pe vremurile alea să se ştie dacă ai origini nobile, dacă părinţii tăi sunt intelectuali sau simpli ţărani. În funcţie de asta se stabileau interesele.
Vecina noastră de la etajul trei, care s-a prăpădit acum câţiva ani, locuise într-o casă dărâmată de comunişti undeva cam unde este acum Piaţa Norilor (sau Banca Ţiriac) în Tineretului. A fost repartizată în noul bloc de pe strada Piscului, cel de-o vârstă cu mine, aşa cum spunea o altă vecină. Nu ştiu cum arăta strada înainte, îmi amintesc nişte şantiere, nişte case vechi, într-adevăr, care au dispărut treptat, cu excepţia a câteva. Într-una dintre ele, aia de lângă biserică, se pare că fusese stabilimentul unor evenimente culturale locale. Vizavi de biserică mai supravieţuise până în '89 clădirea din cărămidă roşie a unei tăbăcării. Pe aceea mi-o amintesc cel mai mult, fiindcă pe ruinele ei înzăpezite încă ne mai jucam înainte să cadă regimul. Pe locul ei au ridicat un părculeţ, şi ăla o epocă în viaţa mea.
Vecina de la trei nu avusese copii, dar au rămas totuşi două nepoate pe care le şi botezase, fiicele surorii ei căsătorite cu un om cu funcţie înaltă în Partid. Multă vreme credeam că aceste două fete nu se vor căsători niciodată. Îşi iubeau enorm părinţii, ba chiar s-au chinuit ani de zile cu tatăl muribund, transformat de Alzheimer în terorist, aşa că nu ieşeau din cuvântul lor. Una dintre ele, cea mare, prea puţin cochetă, cu un aer uşor masculinizat à la Jana Gheorghiu aşa, îşi găsise la un moment dat un prieten. Nu ştiu dacă intenţiona să se mărite, însă la replica tatălui său cum că "nu e nici măcar director?" a renunţat instant la tipul respectiv şi nici nu (cred că) şi-a mai găsit vreodată pe altcineva. Cea mică se apropia cu paşi siguri de vârsta de 50 de ani. De bine de rău, în ultimii ani de boală ai tatălui a emigrat (iniţial a primit un job temporar) în Germania şi şi-a găsit iubitul acolo. N-am dat încă de ea, fiindcă n-am reuşit să-i aflu adresa. Iarăşi în fine.
Eram eu (acum vreo 10 ani) aşa într-o perioadă ca de tristă amintire, un fel de răţuşca cea urâtă de care nu se lipea nimic şi care visa într-una la T, marea ei iubire platonică. Şi mă trezesc chiar cu cineva din familia lui T, o consăteacă de-a lu mama, rămasă cam pe timpurile alea, o învăţătoare versată, dar de o mediocritate pregnantă, zic mă trezesc că vine într-o zi şi zice: Cristinaaa, ţi-am găsit, maaamă, un baiaaat, nota zece, student ca tine, e la drept, maică-sa lucrează la poştă, taică-su ... (nu mai ştiu ce făcea, tot o funcţie din-asta ceauşistă, cred), hai să te întâlnesc cu el să vă cunoaşteţi. Mai mult de gura ei (şi cu T mereu în cap) ne-am întâlnit într-o staţie de autobuz, ne-am dus apoi la şcoala unde lucra ea, ne-a dus şi ne-a lăsat singuri într-o clasă goală (era ori sâmbătă, ori vacanţă) ca să stăm de vorbă. Conform aşteptărilor mele, impresia mea era invers proporţională cu excesul de zel al învăţătoarei. Era un tip care nu-mi spunea nimic. Nici la propriu, nici la figurat. Vorbeam singură cu pereţii, el era probabil unul dintre ei, mă simţeam cu mult deasupra lui, simţeam că mă epuizez spunând atâtea despre mine. Ca să fac conversaţie, să salvez ceva. Am mai avut eu tăceri din-astea penibile la telefon când după salut moare conversaţia. Dacă aş fi tăcut nu cred că aş fi rezolvat mare lucru. În fine, pe T oricum nu aş fi putut să-l uit, dar mă obseda în zilele acelea, aşa că mă simţeam extrem uşurată că omuleţul nevinovat, timid şi şters din faţa mea nu mă impresionează cu absolut nimic.

PS - Mulţumesc domnule Florescu! Ce coincidenţă, tocmai când căutam linkul cărţuliei, primesc instant pe mail o invitaţie la cafeneaua domniei voastre.

"L-am servit pe regele Angliei"

Are şi un film. Pentru cine a citit cartea, ar putea fi un pic dezamăgitor, lipsesc multe scene. Dar e irezistibil. Mai ales dacă-l priveşti într-o săliţă mică şi aproape goală de provincie.

Norwegian Wood

M-a provocat Departea. Că tot stătea de multă vreme în raft aşteptând să-i vină rândul, am luat şi eu "Pădurea norvegiană" la lecturat. Sincer, n-ajusesem la Murakami până acum. E destul de lejer, poate puţin superficial, cum ţin unii să declare. Să zicem că e ok. Încerc să-mi imaginez toată această poveste în piele de (sună ciudat) ..."japonez". Poate că astfel îşi schimbă aerul neutral de roman obişnuit. Încerc să-mi imaginez de ce această melodie îl trimite pe Watanabe înapoi în visare/amintire. E simplu. Era melodia preferată a lui Naoko.
Nu pot să înţeleg cum pe o astfel de melodie cu un astfel un titlu (leitmotiv) poate Naoko să se simtă "de parcă s-ar fi rătăcit în pădurea adâncă, în care e frig şi întuneric şi nu vine nimeni să o salveze". Mie personal, această melodie nu îmi aminteşte decât de un magnetofon, de o seamă de musafiri (mai mult sau mai puţin), de tăvăleală pe covor sau rostogolitul pe jumătatea verticală a canapelei, de o sumedenie de jucării împrăştiate pe hol, de liniştea casei când eram doar noi, de placa de sticlă de pe masa din sufragerie sub care tata mai strecura câte-o fotografie de familie pe lângă mileu, de capacele de filme AZO Mureş care rămâneau după procesare, de filmele developate agăţate la uscat pe sârmă în bucătărie, de frăţiorul meu cel mic şi plângăcios şi multe altele. Este una drintre primele melodii pe care mi le amintesc cu totul de la cea mai fragedă vârstă posibil. De aceea am şi cautat-o multă vreme mai târziu neştiindu-i titlul. E una dintre favoritele mele. Dacă-i urmăresc textul mai atent este o parabolă. Dar melodia n-are a face cu nici-o pădure. Pădurea mi-o reprezint melodic cu totul altfel.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Nu mă enerva!

Am şi eu o meteahnă, mă enervez repede şi de la nimicuri. Nu şi că merită, desigur. E un consum inutil. Apropos de energie. Citesc zilele astea o cărticică, un aşa-zis roman iniţiatic. Grosso modo, am dat acolo peste nişte chestii foarte interesante. Despre unele dintre ele aveam deja idee, poate dintr-o altă perspectivă. Deşi în mare parte refuz cu înverşunare să cred în efectul terapiilor neconvenţionale şi în toate concepţiile de ordin parapsihologic, nu se poate să nu mă fascineze lucruri care cumva îşi găsesc încet, încet sensul, chiar dacă acesta e destul de firav, de superficial, în tangenţele şi în viaţa mea de zi cu zi. E vorba despre faptul că nimic nu este materie, ci doar o formă energie conform principiului (prescurtat de mine) "nimic nu se pierde, totul se transformă". Fiecare fiinţă umană are un câmp energetic de care, dacă s-a iniţiat, este conştientă. Dacă nu, cel puţin o percepe altfel. Cum anume? E suficient să te enerveze cineva, doar cu o suită de cuvinte şi să simţi că echilibrul tău interior e complet dat peste cap, că îţi vine să scoţi fum pe nări şi că persoana respectivă (fără să îşi dea seama) şi-a însuşit toată energia de bun augur care sălăşuia în tine, pentru că avea nevoie să refuleze şi să-şi arunce veninul deţinut în supradoze. Caz concret: e vorba de o isterică tâmpită care este atât de bolnavă, încât nu mai realizează că devine agresivă atunci când se bagă în seamă şi pare că nici nu înţelege când i se explică cum stau lucrurile de fapt. I-am citit azi o însemnare. N-are decât să se simtă bine eliberându-se cât vrea pe prorpiul blog. Era clar că n-avea cu cine se certa. Părerile se pot expune şi altfel, constructiv şi cu argumente (după cum ea însăşi pretinde), dar şi fără exces de semne de exclamare/interogaţie care o pun din start sub semnul întrebării.
Mie nu mi-a făcut bine faptul că mi-am băgat nasul unde nu trebuie. Am simţit un fel de epuizare. Ideea (cel puţin până la momentul în care am ajuns cu cărticica de care pomeneam) este că orice câmp energetic are nevoie de o sursă pe care s-o "epuizeze". Oamenii nu cunosc o alta mai bună, decât pe aceea de a-i manipula pe alţii. Un părinte care (aşa cum a învăţat de la proprii părinţi) îşi domină plozii şi nu le "iartă" nimic, un şef care-şi terorizează angajaţii, o isterică tâmpită care nu s-a mai certat demult şi a cărei atingere declanşează o suită întreagă de dojeni, astea ar fi nişte exemple... Dacă ar şti că prezenţa într-o pădure sau pur şi simplul stat desculţ pe un pâlc de iarbă sunt o sursă la fel (ba chiar mai) bună de energie, decât să declanşeze conflicte inutile pentru ambele părţi... Evident că ideile expuse în carte rămân încă o utopie, însă un iniţiat nu numai că evită inteligent astfel de conflicte, ba chiar evită sursa acestora: istericele tâmpite care refulează neîntrebate. Gata, că mă doare capul! :))

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Un oareşce dezinteres

* Iar s-a întors febra Harry Potter. Iar trece pe lângă mine. N-am văzut decât primul film. De cărţi încă nu mă simt atrasă. Nu sunt sigură dacă o să mă molipsesc vreodată.
* Ce-o avea aşa de interesant turul ăsta al Franţei? E plin de dopaţi. Inclusiv nemţi. Credeau că după scandalul recent încheiat le trece. S-au înşelat. ARD şi ZDF s-au retras de la transmisiuni în semn de protest.
* Suprarealismul lui Vian, deşi îmi vine să-l pup, câteodată mă scoate din sărite, mă oboseşte. Are un pic prea mult de "nonsens" sau mi se pare mie? Mă refer la "Iarba roşie" care e toată un complex tablou suprarealist. Îl bate pe Dali imagistic.
* Vecinului de lângă noi, turcul, îi place tare mult să vorbească despre sine. Sâmbătă (când l-a invitat D la o porţie de pui de la grătar) n-am putut să pricep (dar nici nu m-am străduit) nici măcar un sfert din cât a povestit mesenilor. Nu ştiu de ce, dar figura lui îmi inspiră neîncredere, posibil ceva pervers. Aşa că stau departe de el cât pot.

Însemnare mai nouă

Însemnare mai veche

Lămurit

Also (vai ce-mi mai place să încep cu deci, intenţionat aşa).
M-a sunat italianca (ex-vecina) să-mi mulţumească pentru darul de nuntă. Credeam că se va rupe de tot legătura între noi. Bine că m-am înşelat. O să am eu grijă de acum încolo să nu se întâmple aşa. Doar locuim la 10 minute una de alta, ce naiba. Mâine mă duc pe la ea. Şi îi dau şi pozele.
Şi cum compul meu începuse să se crizeze din lipsă de spaţiu m-am hotărât să mai fac un pic de curăţenie şi deci să mai mut (şi să salvez în acest fel) o parte din bunătăţile mele pe un dvd. Tot din motive de securitate (în sensul că nu vreau să-mi crape hardughia), în loc să mă trec offline pe messenger (aşa cum ar fi trebuit de la bun început) am pus un status cu semn de interzis. Pe care zuza de mama (eram sigură) nu l-a văzut. Tocmai ce mă apucasem de scris un disc şi mi-era teamă de eroare că îmi şi apare fereastra ei în care mă salută. Şi unde nu o iau la trei păzeşte. N-am înjurat-o, dar nici prietenoasă n-am fost. Încă nu apucase să scrie. Am zis ok. Mă trec invizible. Nu prea mai are ce să se întâmple. Am schimbat două vorbe cu ea. Sesiunea de scriere mi-a dat eroarea "mult aşteptată" într-unul din momentele următoare. Am hotărât să amânăm conversaţia. Dar n-am apucat să mă scuz (decât ceva mai tarziu şi offline) pentru irascibilitatea mea (nestrăină mamei) şi încă mă ia cu remuşcări. Mă mir eu însămi de câtă cenuşă îmi pot pune în cap cu alţii, iar cu mama mea (şi restul familiei) mă doare gura atât de tare să scot o scuză amărâtă. Mi se pare imposibil să-i spun normal "adevărat a înviat!" când e cazul, să-i spun "noapte bună" când merg la culcare, să-i spun "te pup" când trebuie s-o pup sau "te iubesc" când mă apucă drăgăleala. Ori mă strâmb, ori nu spun. Poftim ciudăţenie, că de educaţiune nu e cazul!
Să ajung unde trebuia. La dorinţe care se împlinesc. Mici fleacuri pe care îmi doresc să le obţin sau să le aflu şi care îmi par imposibile la un moment dat, dar pe care le aştept răbdătoare chiar dacă ştiu că uneori durează şi ani întregi de zile până dau de ele. Se împlinesc cam toate, trebuie doar - să zic eu - observate.
Căutam acum vreun an-doi titlurile unor filme pe care le văzusem la tv cât mai eram în Ro şi cărora pentru o perspectivă viitoare nu le acordasem prea mare atenţie. De unul dintre ele am dat acum ceva timp. De celălalt (cu speranţe slabe de tot, fiindcă mi-l amintesc într-o limbă necunoscută mie) am dat finally astăzi, după ce am terminat de citit un roman de Ismail Kadare ("Florile îngheţate din martie") în care am întâlnit un cuvânt ("kanun") şi un obicei similar celui din filmul văzut de mine. Era prea de tot să nu se potrivească. Cum de am fost atât de toantă să mă duc mai întâi la imdb.com şi nu direct la google? În fine, filmul a fost făcut în Brazilia (nu că n-aş fi recunoscut portugheza, dar chiar era altă limbă, jur) după o nuvela de, ghici, tot Kadare, "Aprilie spulberat". Şi ca să dorm liniştită la noapte pun aici două linkuri şi un fragment de film găsit de mine pe youtube din "Behind the sun" ("Aprilie spulberat").
Aşadar, unul este "Behind the sun".



Celălalt film este "Eu, tu, eles" (filmat tot în Brazilia). Le recomand cu plăcere.

Lecturi

Dacă stau să mă gândesc bine, în ultima vreme am început să citesc mai mult. Poate şi fiindcă apartenenţa la grupul (clubul) Bookaholics (de care la început mă cam îndoiam) mă împinge mai mult de la spate, mă stimulează şi, mai mult decât atât, mă pune să scriu. De fapt scriu din proprie iniţiativă aşa cum mă pricep, fiindcă nu sunt decât o umilă amatoare, o fac şi de plăcere şi dintr-o oarecare datorie pe care mi-am asumat-o. Mă surprinde interesul aproape unanim, poate chiar supus, pentru propunerea din reading circle 6. Cred că în mare s-a datorat şi bunei mele intenţii de a distribui cartea în format electronic celor ce nu o aveau, aşa cum o găsisem şi eu pe un site binevoitor.
Aşadar, în ultima vreme am lecturat tot ce s-a propus pe club şi în paralel (da, m-am învăţat cât de cât să citesc în paralel) câte ceva din ce mai am prin biblioteci (aia de hârtie şi aia virtuală, desigur). Merge din ce în ce mai repede, deşi încă am talentul să mă poticnesc în diverse fraze, să le reiau, să mă enervez din cauză de typo-uri sau de greşeli de exprimare, să mă opresc instinctiv la începutul oricărui capitol în loc să continuu. Spre ruşinea mea, deşi îmi place, am tot lungit-o cu "Copiii din miezul nopţii" pe care am început-o încă de prin decembrie. E o carte plină de evenimente şi detalii, nu ai cum să te plictiseşti până la ultima pagină. E o magie toată cartea. Dar mă oboseşte. Aşa că o servesc (savurez) cu linguriţa. Aştept să termin cu "Posibilitatea unei insule", de altfel am trecut de jumătate. Sunt încântată de ea. Să văd cum se termină. Şi să văd de ce mă mai apuc. Cred că-mi aleg iar un scriitor român. Iar pentru următorul reading circle ştiu deja care ar fi propunerea. Dar o las pe puckulina de data asta să o facă.

De ras cu lacrimi

"Dupa cateva zile, Marina a venit radioasa la Luminita.
- Ioan asta e fenomenal. Ferometal, ce mai! M-afutut, cum se spune, de mi-au sarit flocii in tavan. Proasta am mai fost ca l-am lasat pentru Cristi! Da' recuperam noi timpul pierdut!... Acuma sint din nou cu el."

Cezar Paul-Badescu, "Luminita, mon amour" (pg 136-137)

Scoasa din sarite

Recent Suzi a terminat de citit Copiii din miez de noapte. Ca tot o aveam in raft m-am hotarat sa ma apuc si eu de ea. Stilul nu ma mai surprinde. Imi place si basta. Dar nu aici voiam sa ma opresc, ci la un alt aspect. Este oare mai buna editia revizuita (cred se poate observa si fara comparatii)? As fi vrut sa o am la indemana. Am apucat sa cumpar editia de la ed. Univers. Pana la urma merge si aia. Dar din loc in loc ma tot izbesc de mici greseli (lipsa de litere sau cuvinte, cuvinte inlocuite, cel mai probabil typo) care imi deranjeaza bunul mers al cititului. Si ma tot intorc obsesiv la fragmentele cu pricina, in loc sa le ignor. Am prea multe pretentii? Ce inseamna editie revizuita? Ca versiunea mea e o porcarie? De ce-au mai publicat-o?

Un alt top 5

Se pare ca leapsa are mare succes pe blog. Asa mai vede omu' care cu cine mai haladuieste, cine pe cine citeste, aiureli dintr-astea. Vio m-a tag-uit si pe mine. Acu', daca pricipii bine, ar trebui sa purced la rascolitul carticelelor din bibilioteca mintii (nu toate au avut noroc la accesul in geamantan, desi unele mi-erau chiar dragi) si sa scot 5 preferate.
Nu am sa spun decat ca singura carte citita careia i-am dat prioritate la geamantan este Mica Biblie, o varianta ceva mai ordinara, cu poze monocolor si destramabila, publicata pe undeva prin Moldova, pe care n-am mai lasat-o din mana pana la ultima pagina. Imi aminteste de cel ce mi-a daruit-o cu dedicatie cand aveam vreo 12 ani. Aveam o admiratie speciala pentru el...

Tag-uiesc pe adelina, dana, departe, woodisor, si cine mai vrea daca nu s-a plictisit cumva intre timp de astfel de jocuri. ;))

Later edit:
2. Evanghelia dupa Isus Cristos - Jose Saramago, din cauza spiralei de care zicea Alma si de care nu-mi mai amintesc. :P
3. Smulgatorul de inimi - Boris Vian, pentru imaginea calului spanzurat de picioarele rajghinate si chinuit intr-un mod absurd.
4. Harun si marea de povestiri - Salman Rushdie, pentru ca acolo am dat de umbrele cu personalitate.
5. Veacul de singuratate - G.G. Marquez, nu mai e nevoie sa spun de ce.
Si ar mai fi multe de care am uitat ca le-am citit.

Continuare cu final fericit

Continuarea e si mai palpitanta. Pentru unii poate chiar previzibil, dar nu am stat sa-mi bat capul cu asta. Am citit o carte film. Iar finalul, oricat de fericit ar fi, parca nu ma mai satisface. Cred ca m-am obisnuit cu cozi de peste. :P

Si daca e adevarat

E titlul unei carti pe care tocmai am terminat-o de citit. Nu as avea prea multe de spus decat ca a fost scrisa intr-un mod cat se poate de scenaristic. Tipic american. Ma intreb daca nu cumva autorul ei chiar a avut in plan asa ceva sau asa a fost format intr-ale scrisului sau doar a fost directionat de binevoitori. Nu mai incape indoiala de ce Spielberg i-a cumparat drepturile de ecranizare. Era sa o las imediat din mana cand am citit descrierea de la inceput, cadru tipic. Asa ca am luat-o exact ca pe-un film. Iar incadrarea la bestseller fara alte referinte critice literare n-ar trebui sa induca pe nimeni in eroare. E o poveste frumoasa, impresionabila, buna de consumat in tramvai sau la strand si cam atat.
Urmeaza continuarea.

Cel mai bun roman romanesc

Raspund prima (sper) provocarii Puckulinei si incerc sa pun si eu pe raftul din fata cateva dintre carticelele romanesti nemuritoare.

1) M. Eliade - Maytreyi
2) G. Calinescu - Enigma Otiliei
3) L. Rebreanu - Ion sau Padurea spanzuratilor
4) M. Preda - Morometii
5) ca tot zicea Dana de Ionel Teodoreanu - mie mi-a placut Lorelei

Bine ca trebuie sa fie doar 5, altfel as fi intrat in pamant. Cu ocazia asta imi dau seama cat de putina atentie am acordat literaturii romane, in mod special celei contemporane, unde cu siguranta se afla cateva titluri bune.

Pareri subiective

N-am mai scris cam de mult. Poate si pentru ca momentan nu prea mai am nimic interesant de spus (despre mine). Merg la germana in continuare si chiar daca sunt cea mai buna din grupa respectiva (asta oricum nu are nici-o valoare, decat poate pur personala) descopar ca exista inca o gramada de lucruri pe care nu le stiu si pe care sunt dornica sa le invat. Ba mai mult m-am apucat de prima carticica. Una mai usoara, desigur. Profesorul meu doctor, bine dispus, generos, piticut si gras a avut propria initiativa sa mi-o imprumute. "Peter Bichsel - Kindergeschichten". Am citit 4 povestiri si mai am 3. Si tot vazand eu ca sunt chiar usoare ma tot batea gandul sa traduc una pe hartie. De fapt ieri am si ales una si am si terminat traducerea. Intre timp mi-a venit ideea sa creem o categorie noua (de traduceri ca exercitiu) pe furnicute.
Dar pentru traduceri din autori in viata sau morti de mai putin 75 de ani exista copyright. Asa ca din motive de corectitudine, chiar si pentru niste fragmente traduse de noi insine si publicate, am vrea sa cerem aprobare oriunde e cazul. Cautand ieri numele lui Bichsel pe google-ul romanesc am observat ca volumul pe care il citesc a fost deja tradus de vreo 4 ani la Rao. Dar si ca un site care ofera cursuri online de germana a "copy-paste" un text ce se gaseste deja online pe un alt site. Astia or fi cerut aprobare? Ma indoiesc... Nu ma surprinde. Chestii din-astea sunt frecvente.
In alta ordine de idei, ma tot lungesc cu o alta carticica, de data asta in romana, pe care as fi putut s-o termin lejer in cateva ore. Ma asteptam la mai mult de la "Asteptand-o pe Sara" lui Haulica. Sincer.
Nu as putea spune ca e prost scrisa, ci ca se cantoneaza in viata unui om cel mult obisnuit care are sau a avut sau ar fi avut de-a face cu tot felul de femei reale sau virtuale (o nebunie de altfel, de parca ar fi toate una si aceeasi) si ca in toate paginile salasuieste mai degraba toata fantasmagoria care-l cuprinde la varsta crizei. Desigur ca o astfel de carte nu poate iesi in fata cu ceva foarte spectacular, "socant", desi ar fi cateva fragmente, dar prea mult nu cred ca i-ar prinde bine. Si totusi imi pare ca lipseste ceva. Poate ca uzeaza prea mult de banal. Iar de banal fug cat ma tin picioarele. SF nu e in nici-un caz si nici nu cred ca s-a vrut. Pe ici pe colo mai apar cateva mici elemente de magie cum e cea de la inceputul cartii ("Pe Mordelia au razuit-o din fotoliu"), de care m-as putea agata, dar putine. Mai mult nu prea am ce scrie. Si nici nu ma pricep, asa ca ma opresc aici. Clar, nu prea e genul meu de carte.

A citi, citire

"[...] daca cititorul sare o singura fraza din romanul meu, nu-l va intelege - si totusi, unde mai exista pe lumea aceasta un cititor care nu sare nici-un rand? Nu sunt oare eu insumi cel mai mare saritor de randuri si pagini intregi?"

Milan Kundera, "Nemurirea"

Tot el, intr-un capitol anterior:

"Nebunul care se mai incumeta azi sa scrie romane si vrea sa le asigure protectia, trebuie sa le scrie in asa fel incat sa nu mai poata fi adaptate, altfel spus sa nu mai poata fi povestite. [...] mai toate romanele scrise pana in zilele noastre sunt prea supuse regulii de actiune. [...] toate se intemeiaza pe o unica inlantuire cauzala a actiunilor si evenimentelor. Aceste romane se aseamana cu o strada ingusta, de-a lungul careia personajele sunt gonite cu biciul. Tensiunea dramatica [...] transforma totul [...] intr-o simpla etapa ce duce la un deznodamant in care se concentreaza toata semnificatia celor intamplate anterior. Cuprins de flacarile propriei sale tensiuni, romanul se mistuie ca un snop de paie. [...] Romanul nu trebuie sa se asemene cu o cursa ciclista, ci cu un ospat cu multe feluri de mancare."

Uite asa se scuza autorul unui roman care risca sa fie catalogat drept plictisitor de catre cititorul abatut de la sirul povestii la care asista si confruntat cu cateva "feluri de mancare" nu neaparat mai greu digerabile, dar care parca - la prima vedere - nu si-ar avea locul. Tocmai aici e spilul. Ca povestea in sine e una cat se poate de banala. De altfel, in jurul ei apar acele mici povesti ("felurile de mancare") cu rostul lor complementar si moralist fara de care romanul nu ar mai sta in picioare.

Si acum ma intorc la primul citat. De ce se indoieste autorul de existenta cititorului care nu sare nici-un rand? Ori rade de mine, ori chiar se intreaba serios. Ori alba, ori neagra. Sau, cum mi-a fost dat sa aud, ori fata, ori baiat. Si daca se intreaba serios atunci ii raspund eu, ba chiar daca as avea email-ul lui i-as spune: EU! Eu sunt unul dintre cititorii care citeste tot fara sa scape o singura virgula. Si daca ar fi sa sar ceva, as sari restul cartii pana la capat, fiindca este realmente plictisitoare, greu de salvat.
Mai era unul, Cartarescu, intrebandu-se retoric intr-un editorial daca va mai citi cineva ultimul volum din Orbitor la care continua sa lucreze ca sa-si duca din respect opera pana la capat. Si lui tot asa i-as raspunde. Nu neaparat din respect, cat din placere si/sau din dorinta mea (de imprastiata) de a termina ceva inceput.
Ce rost are sa sari peste fragmente? Ce rost mai are sa spui ca ai citit o carte cand ti-ai furat palaria de la prima fraza pe care ai ignorat-o? Este cazul celor ce se afla, evident, la prima lectura a cartii respective. Mai are rost sa continui?
Legatura dintre cele doua fragmente citate? Poate nici-una. Poate fiindca era sa ma plictisesc, dar cred ca am scapat la timp. Prietenii stiu de ce. Citisem deja mai bine de jumatate din roman cand profesorul de germana (care l-a observat pe masa) ma tachina in acest sens. Nu a reusit sa ma convinga. Cu siguranta voia doar sa ma enerveze.
De fapt, m-am obisnuit cu cititul (ma refer la beletristica, sa fim intelesi), iar plictisitor mi s-ar mai parea poate doar Sadoveanu si altii ca el.
Gata, hai ca m-am carat!