Pfai, venirăm şi noi în sfârşit acasă. Servirăm prima noapte (parţial) nedormită şi (evident că) o s-o mai ţinem o vreme tot aşa. Iar îmi vine greu să povestesc, îmi voi aminti cu siguranţă multe pe parcurs. M-am dus vinerea trecută (acum o săptămână) la spital ca să provoc naşterea, fiindcă depăşisem termenul. Am primit o pastiluţă care provoacă şi înteţeşte contracţii. Câteva mai erau ele pe-acolo, aşa că s-au bazat pe ideea că e suficientă doza primită. Teoretic se repetă sau se dublează doza după 4 ore. Până seara s-a făcut linişte completă în burta mea. A doua zi am reluat procedura şi am continuat până au apărut durerile. Dup-amiaza mă luptam deja cu ele tot mişcându-mă încoace şi încolo. Ca să mă dilat. Având în vedere că travaliul se consideră începând cu o dilataţie de 3cm, anestezie peridurală (PDA) nu primesc înainte de. În vreo două ore de lălăit am ajuns la 4cm şi am hotărât instant pentru PDA, fiindcă durerile deveniseră insuportabile. Stăteam deja pe pat cu electrozii CTG-ului pe burtă şi respiram adânc şi calm ca să oxigenez pruncul. Până a venit anestezistul a mai trecut vreo oră şi ceva timp în care am ajuns la 9cm. Şi vine omul şi zice păi e cam târziu, că e posibil să naşti înainte să-şi facă efectul. Stăteau acolo lângă mine mai mulţi înşi care nu ştiau ce să facă. Mi-am asumat într-un final riscul şi am făcut totuşi anestezia. Totul a redevenit frumos, numai că maimuţelul nu mai părea în ordine. Era în pericol de suferinţă fetală prin hipoxie (lipsă de O2). Aşa că s-au hotărât să-i ia sânge de la cap ca să vadă starea oxigenului. De 2 ori nu le-a mers aparatul de testat. La a 3-a oară au adus un medic superior şi un alt aparat. Toată această tevatură a mai durat vreo două ore, timp în care efectul PDA s-a epuizat. Am revenit la dureri şi mai puternice şi la nevoia de a împinge. O porţiune amărâtă de col uterin stătea în drumul maimuţelului care nu coborâse niciun pic. Membranele au fost prea tari, aşa că au fost rupte artificial. Deja mă chinuiam prea tare. Respiraţiile mele o luaseră pe apa sâmbetei. La un moment dat m-am panicat şi mai tare (ai mei făceau deja palpitaţii pe holuri) când mi-a ajuns pe la ureche cuvântul Saugglocke (un fel de pompă cu vacuum utilizată în loc de forceps) exact ultimul lucru la care mă gândeam. N-au apelat la Saugglocke. Se urcaseră în schimb pe burta mea. Într-un final cuvântul salvator, ideea în care crezusem de la bun început, îşi făcea loc ca măsură de urgenţă cu care încă nu se grăbeau. Imediat m-am uşurat mai apoi, deşi durerile erau deja permanente. Ca s-o scurtez, sunt acum binemersi pe picioare. Mobilizarea a început tot în prima zi. Îmi resimt operaţia, dar nu mă ţin de pereţi. Îmi ridic şi car copilul în braţe. Ba chiar îl alăptez din prima zi. Merge cam greu, fiindcă dumnealui e leneş, trebuie educat să mănânce şi nu să adoarmă la sân, mi-a făcut deja sfârcurile praştie, nu (neapărat) fiindcă nu-l alăptez corect, ci (posibil) fiindcă am sfârcurile prea mici. Dar există soluţii. Vine de astăzi o moaşă la noi în vizită. Am deja o listuţă de întrebări. Cam atât. Mă duc să mai dorm un pic. Dacă mai apuc.
