Foarte pe scurt

Dacă pruncul se trezeşte în miez de noapte, nu are sens să te chinui să dormi mai departe, nici cu el în pătuţ (că se simte prea singur), nici în pat lângă tine (că se frichineşte şi te loveşte cu picioarele). Nu îţi iese. Mai bine te ridici şi începi o repriză (cam de-o oră) de lălăială cu speranţa că adoarme la loc cât mai repede. Eventual încerci să-i bagi pe gât laptele pe care ceva mai devreme nu l-a terminat din cauză că l-ai preparat prea gros şi nu trece nici măcar prin tetina cea nouă cu 4 găurele, lapte pe care îl refuză cu îndârjire strângând din buze şi întorcând capul. N-are sens, deci, să te agiţi că nu poţi dormi liniştit mai departe, că oricum nu poţi. Găluşca n-are nicio vină. Îţi vine să-l faci ghem şi să-l arunci pe geam, iar când adoarme la loc, îl mai pupi, aşa "sanft", de încă vreo 15 ori.

Lecţiile mele de conducere conţin în continuare greşeli catastrofale. Noaptea pe autostradă, când şi-aşa eşti nesigur, este un chin. Nu vezi decât luminiţe venind din spate şi te pierzi aiurea în trafic la viteze aiuristice, prea mici sau prea mari. Te concentrezi la un viraj şi nu mai dai atenţie la indicatoare. Intri în vorbă cu instructorul şi nu vezi cealaltă maşină tocmai când te pregăteşti să girezi cu tot înadinsul. Şeful vrea să vândă maşina. Prea puţini proşti ca mine care nu-s în stare să conducă maşini obişnuite. Până la Crăciun trebuie să fiu gata.

Wie geht es Ihnen

Prima întrebare pe care mi-o pune medicul pediatru când intră pe uşă este cum îmi merge. Aceeaşi întrebare pe care o pune fiecărei mămici, cu imediata completare cum că dacă mamei îi merge bine, atunci şi pruncul e în ordine. N-aş zice că nu îmi e bine, însă ajung încet să-mi doresc o mică "pauză" de copil. Şi dacă o să sară cineva să-mi zică "păi ai ştiut (sau trebuia să ştii) de la bun început ce te aşteaptă, aşa că taci şi înghite" o să-i reproşez că nu (mai) are dreptate. Îmi doresc un pic de timp pentru mine. Ceva independent de copil. Momentan (şi nu ştiu pentru cât timp) onorez cu succes nonstop instituţia familiei. Nu am mai citit o carte de nu ştiu când, îmi doresc o zi la wellness (poate îşi face Moşul milă de mine), m-aş duce la piscină şi cred că am s-o fac cu tot cu prunc, în ciuda micului terorist financiar care se străduieşte să menţină gospodăria în limita datoriilor uzuale. Sunt mici bucurii personale la care nu aş renunţa, fiindcă un părinte care se sacrifică de dragul copilului nu face cea mai bună alegere. E vorba de picul de respect de sine pe care copilul nu îl va învăţa mai întâi decât de la părinţi. Sincer nu prea ştiu cum o să fac. Sunt eminamente singură (cel puţin până îmi iau permisul, ca să pot apela la bunici, care locuiesc într-un oraş aproape inaccesibil), am vreo două-trei cunoştinţe la care nu îndrăznesc să apelez, fiindcă nu-mi cunosc copilul mai deloc ori au proprii copii. N-am reuşit să le întâlnesc pe cele două mămici pe care le cunosc (italianca şi colega de spital) decât întâmplător în oraş. Întâlnirile planificate la telefon au picat de fiecare dată din varii motive plauzibile. Risc în continuare să mă însingurez. O mătuşă de-a lui D m-a luat la 3 păzeşte când i-am răspuns că încă n-am dus copilul la pekip sau la masaj. După ce părea că se resemnase, nu a ezitat să mă întrebe dacă n-am cunoscut cumva uite-aşa pe stradă vreo mămică cu care să mă împrietenesc. Poate ea a reuşit asta, dar eu fiindcă sunt bleagă şi asocială o să mă însingurez sistematic împreună cu copilul stând acasă pe motiv că e vreme rea sau că e prea greu de cărat căruţul pe scări şi o să îmi cadă tavanul pe cap în timp ce cu o mână ţin copilul care mâţăie de plictiseală şi cu alta scriu în acest blog sau adun a suta-mia oară şosetele căzute pe jos.

Niscaiva progrese

Profit rapid de ocazie, cât LS doarme, ignorând muntele de vase din chiuvetă, după ce le-am mai spălat azi o dată, dar aşa-i când te (re)apuci de gătit, ignorând băieţii care dincolo nu mai prididesc, în fine, profit să mai scriu şi eu două-trei rânduleţe neinteresante despre noi, cum s-a "supărat" D după ce a văzut aşa frumos în atâtea apartamente în care am poposit şi apoi a comparat cu haosul de-acasă şi s-a hotărât să nu mai aştepte, aşa că am intrat în viitorul dormitor şi ne-am reapucat de tapetat. Instalatorul, între timp, şi-a cam terminat treaba, mai are câteva mărunţişuri, însă baia e gata, e funcţională. Astăzi mi-am decorat-o cu ce-am avut la îndemână cu titlul de provizoriu, fiindcă lipsesc mobilierul şi accesoriile la care rămâne să mai visăm un pic. Facem progrese carevasăzică. LS face şi el. E ceva mai rezonabil, vernünftig, cum zic nemţii, deja trebuie să ghicesc prin alte mijloace dacă îi e foame, când e obosit se vede, chiar dacă este suficient de activ şi vesel în acelaşi timp. Nu-i mai place culcat pe spate. Exersează ridicatul în funduleţ. Încă nu şade singur, aşa că nu-l pot forţa prea mult. Vrea tot mai mult "Belustigung" (adică distracţie) şi, foarte important, cu mama şi tata (sau cine se găseşte). Între timp s-a trezit, trebuie să-l neglijez un pic ca să-mi termin fraza. La naiba, nu pot. :D LS exersează vorbirea. De ceva timp ţipă cu nişte acute dătătoare de tinitus. Şi râde. După ce te distrezi o vreme cu el astfel şi nu schimbi placa, ţipătul îşi schimbă intonaţia, capătă un ton de disperare, gata cu veselia. Am probat până acum piure de morcovei, simplu, cu cartofei sau cu măr. Merge, ne mozolim, e distractiv şi gustos o scurtă vreme. Nu ştiu când va accepta să bea şi doar apă. Probăm în continuare. Am uitat să spun că LS are deja (de azi) 5 luni. :-o Am realimentat albumul. Cam asta e, cât se poate de plictisitor. Pe sufletul meu aş fi scris acum câteva zile, însă am amânat din lipsă de tihnă şi s-a pierdut. Mai bine, că erau doar lamentări, doruri, nostalgii, frustrări.