Într-o jardinieră din grădinuța mea a răsărit acum câteva săptămâni din nimic o plantă de tomate. Am recunoscut-o instant printre buruieni și am lasat-o în pace. Am plivit buruienile din jurul ei, iar ea a crescut mai departe. Acum are mai multe rămurele pe care se coc deja primele tomate. O fi fost vreo sămânță rătăcită printre semințele de flori de la mamaie... Nu știu cât va mai rezista. Luna august aici este defel începutul toamnei, anul ăsta a fost mai călduros, dar micile fructe nu vor mai avea timp să se matureze toate. Prea multe nu am facut pentru planta aceasta, cel mult am udat-o pe timp de căldură și i-am spus vreo două vorbe. Nici încredere nu am avut în ea, dar ea fost (este) o luptătoare.
Nu-mi (mai) place să expun situații ca atare. Am iarăși încet, încet ceva mai mult timp pentru mine. L-aș dedica gospodăriei și pasiunilor mele. Însă nu-mi tihnește. Cel mare a început școala și îmi creează un stres enorm. Sper să fie doar vârsta și începutul. E curios, dornic de invățătură, de viață, dar și aerian, visător și căpos, inteligent, dar perfecționist și nerăbdător, cedează repede. Ieri a plecat din zona de supraveghere și a stârnit panică. Se plictisea.
Ne-am plimbat deja cu el (în perioada grădiniței) pe la diverse instituții, din diverse motive. Și nu mai am chef de nicio etichetă. Uneori simt că mai am puțin și explodez. Nu știu cum să-l iau, simt că-mi scapă lucruri de sub control. Îl toc mărunt la cap și nu știu ce reține din tot ce-i zic.
Uneori nu mă mai recunosc. Ori sunt eu aceea cu adevărat?
