Mi-e dor să scriu o scrisoare de mână. Să mă bucur de cursivitatea scrisului sălbăticit de lipsa de antrenament a mâinii care scrie, de falsa impresie că am inspirație, iar cuvintele stau la rând nerăbdătoare să le aștern pe hârtie, așa cum mă bucuram pe timpuri de aceeași falsă impresie când probam prima tastatură. Am scris ultima scrisoare acum vreo 7 ani, era o scrisoare jurnal pusă într-un caiet cu coperți tari și lucitoare, o încrengătură de amintiri nepovestite până atunci nimănui, pe care nici acum nu-mi vine să le descriu. Mă întorc uneori la cel pe care l-am visat o vreme intens, pe care apoi îl las, apoi îl visez din nou.
De a cărui zi îmi amintesc în fiecare an. Toamnă cu verde crud, un vârf de deal cu case și trei turle de biserici la orizont, lunca și apusul, cele două siluete, parcul, albastrul, genunchii, geaca de motor.
Ți-aș povesti despre ele, așa cum mi le amintesc. Siluetele acelea dansând ca într-un vis. Ghirlandele de hârtie creponată. Mi-ai cerut să-ți scriu și ți-am scris...
Ți-aș mai fi scris. Silueta aceea de lângă tine, însă, nu e a mea.