Unele lucruri sunt atât de urâte, de idioate, încât îți vine să te urci pe pereți. Te mănâncă degetul să le arăți, dar te abții. Nu neapărat din ipocrizie, ci din diplomație. Foarte ușor de confundat cele două. Înainte de a-mi exprima judecata de valoare stau puțin și analizez. Poate greșesc, fiindcă nici măcar nu am căutat fărâma aia de frumos care se ascunde pe-acolo pe undeva. Și totuși n-au nicio șansă. Când eram copil le dădeam deseori cu nuca în perete. Mama m-a învățat să devin ”ipocrită”.

Cât de ignorantă sunt! Mă deștept din când în când din transa mea continuă și realizez cât de puține știu. Fiindcă la vremea lor când aș fi avut ocazia să le aflu nu le-am dat importanță. Erau forțate, turnate pe gât, doar că orificiul gâtului era prea neîncăpător pentru un debit atât de mare. Curgea mai tot pe lângă. Citești o carte de beletristică și afli de rușinea de la Turtucaia. Păi poporul român nu se dezminte de sute de ani. Ce gogoși, ce legende patriotarde cu care unii se mai mulțumesc și azi.

Aveam mai adineauri în minte scenariul prezentării lucrării mele de licență. O lucrare fake, inspirată dintr-o alta, dar muncită de mâna mea. Și îmi imaginez cum adaug la sfârșit fără urmă de jenă și fără teamă că ceea ce am scris au acolo sunt invenții de capul meu, că în Ro nu se face recuperare de lungă durată după infarctul miocardic. Nu stă nimeni cu săptămânile prin spitale, nu au timp pentru așa ceva. Nu am fost în stare să mă infiltrez într-o secție de recuperare și să-mi fac proiectul ca la carte. Nu am reușit să mobilizez modificarea unor organigrame, ca să-mi găsesc un loc de muncă acolo unde eventual aș fi putut să învăț ceva. Treaba asta a fost deja acum mult timp și nu mai am de gând să mă întorc la ea.

Mă mulțumesc cu un minijob într-un discounter și mă îndeletnicesc creativ. Asta e consolarea mea, creația.

Copiii ăștia au prea multe vacanțe.

Chimie cu acces interzis. O nouă potențială dramă. Ce mă bucur! :)