Frate, frate, dar...
Există o categorie de persoane care, ca toți profesioniștii, creează lucruri de calitate, executate profesionist apoi le vând în shop-ul căruia sunt dedicate trup și suflet și din care își câștigă pâinea.
Există o a doua categorie de persoane care se îndeletnicesc creativ în timpul liber sau când stau cu copiii acasă și pun la vânzare lucrurile pe care le-au creat, indiferent de starea lor calitativă. Exemplu concret: unora dintre acestea li se zice Nähmuddi (o adaptare regionalism de la Nähmutti), în traducere ”mami cusătoreasă”. Nähmuddi devine așa pe vremea când e gravidă și realizează ea că e în trend să coși lucrușoare pentru prunc, așa că se duce ea la supermarket, își ia o mașină de cusut de-aia de 100 de euri și se apucă de treabă. După primul pantalon bufant și o căciulă își dă seama că ar putea ea să câștige niște bănuți cu ceea ce coase, așa că își deschide shop pe etsy și se apucă de treabă. Cine are ghinionul să cumpere de la ea, (fiindcă, deh, produsele oferite de ea sunt la juma de preț față de altele similare de la concurență) constată ce cusătură urâtă are pantalonul, că nu e finisat cum trebuie, că e aiurea croit ș.a.m.d și s-a fript. Face reclamație și primește ca răspuns: păi e handmade, e unicat, își poate permite mici defecte. Iar aici sar în sus profesionistele când constată că Nähmuddi nici măcar nu are firmă, nu plătește impozite, iar prețurile ei infime coboară ștacheta prețurilor de pe piața creativă, prețuri care reflectă o sumedenie de costuri și o remunerație rezonabilă a timpului petrecut la lucru.
Tabăra profesionistelor mă scoate din sărite, fiindcă eu de fapt chiar sunt o Nähmuddi, dar una care coase pentru sine, care de-abia vinde ceva, și doar pentru ocazii speciale, care a calculat 35 de ore de muncă pentru: 2 fețe de pernă, un coșuleț textil, o mapă de scutece, 5 bavete triunghiulare, un pantalon, un shirt, un body, o fustiță, încă o fustiță cu bretele și două bentițe și pentru care a pretins prea puțin, de frică să nu rămână cu buza umflată, fiindcă așa e lumea, și asta se știe, ceea ce handmade este unic, dar costă (pentru unii prea) mult și nu și-l permite oricine.
Mi-am jurat că nu mai preiau comenzi și mi-am călcat mai repede decât așteptat jurământul pentru o cunoștință căreia i-am spus de la bun început cam cât ar costa-o un coșuleț și o mapă de scutece. M-a rugat să-i cos pentru un bebe băiețel, iar azi i-am arătat produsele prin messaging. Prima reacție: oau. Apoi mă întreabă (ciocane în cap!) cam cât ar costa-o, iar dacă stofele respective merg și pentru băieței. Erau singurele stofe pentru bebeluși pe care le aveam în rezervele mele și (gusturile nu se discută!) sunt mai mult ca sigur pentru băieței. Nu știu, tu ce crezi?, i-aș fi zis...

Văzut documentarul. Știu, pentru unii e un sac de orez răsturnat în China. Pentru mine este un idol din adolescență. Deci I care. Nu știu dacă e bine făcut, dar e suficient ca să devină convingător: e o poveste, sunt lacrimi, tremurături de mâini, înghițit în sec. Poze, filmulețe. Se leagă. Fiecare dintre cei care judecă speculează pe baza unor informații incomplete sau inventate, se lasă pradă intuiției, nu avea cum să fie așa. Dar excentricismul bate la ochi. Anumite facte scoase din context. Sau, dimpotrivă, puse intenționat acolo. Inclusiv ”de ce abia acum?”. Indiferent care este adevărul, separ omul în viața lui privată de omul artist și mă mulțumesc cu artistul. Dar sunt intrigată, Unii simt în sfârșit nevoia să vorbească. Iar alții scurmă în rahatul cel nou. Deocamdată las în coadă de pește.

Pe toate drumurile, pe toate gardurile: carpe diem, trăiește momentul, profită de ocazie, timpul trece etc. Nu departe de adevăr. De anumite momente trebuie profitat. Știul unul pe care îl regret până mor. Am mai scris. Restul... Dar de ce să mă agit, să mă obosesc să-mi umplu o zi cu ceva de care probabil nu am chef, doar ca să nu fi trecut degeaba? De ce să nu profit să dorm, de exemplu, când am ocazia, fiindcă am nevoie de somn? De ce e musai să-mi pară rău de timpul care a trecut și pe care nu l-am fructificat? Ce caută toți aceia care caută paiul în ochi și îmi provoacă remușcări inutile, ce caută ei în viața mea?