Azi e lună nouă. Ocazie pentru noi începuturi, încă o ocazie de a deveni sincer - mai ales - cu sine și cu restul lumii, de a da jos toate măștile, de a renunța la gardul vopsit care ascunde traume profunde și grele cu care ne rușinăm, de a scoate, așadar, scheletele din dulap și de a renunța la complezențe.
Voiam să spun acum doar că azi mă simt ca în acest video de 10 ore cu clopoței. Liniștită, visătoare, cu dor de a crea ceva nou (mă voi așeza cât de curând din nou la mașina de cusut), dar de ieri mă obsedează acest cuvânt, COMPLEZENȚA, și aș face puțin brainstorming pe seama lui, la nivelul meu de acum, fără prea mari pretenții, fiindcă mai am enorm de învățat și nu m-am înțelepțit peste noapte. Personal cunosc acest concept mai ales cu sensul lui peiorativ: a face pe plac cuiva, chiar dacă nu-ți convine, ca să nu mă exprim prea dramatic prin ”a-ți călca pe suflet”, deși cam asta înseamnă. Cam toate sursele pe care le urmăresc îmi spun că acest comportament este o lipsă de respect față de sinele divin. O minciună. O simt pe pielea mea, căci complezența se află și în mine (eu sunt voi și voi sunteți eu) și vreau să mă dezbrac de ea ca de o haină cu prea mult klimbim strălucitor și greu. O regăsesc în mine mai ales când am tendința să-i suspectez pe alții de ea, să nu-i cred sinceri în demersurile lor. Ea e poate o mică formă de diplomație, dar e o prefăcătorie, e lipsă de autenticitate și de fapt nu mă reprezintă.
E un curaj imens să spun lucruri pe șleau, spontan, așa cum simt și necesită mult lucru cu sine să ”mă doară la bască” de ce cred alții, atât cât îmi expun adevărul în autenticitatea mea.
De asemenea îmi asum în continuare dispariția din anumite contexte, fiindcă nu mă (mai) regăsesc în ele.
Viața adevărată este dincolo.
https://www.youtube.com/watch?v=PXvZee33RWY&t=16837s
