Oameni din trecut

să stai cu tine însuți zece minute

zilnic

nu meditație, nu muzică, nu stretching

doar șezi cuminte într-un loc și închizi ochii

sau îi deschizi la loc

iar miracolul vine curând, promit

ok, te retragi în grădină

banca e cam incomodă, te ciupesc țânțarii,

se aud mașini din depărtare, râsete din vecinătate, 

vocea nevestei africane de la doi

cât durează zece minute,

fiindcă ieri au fost acum șase luni

sau poate cincisprezece ani

te plictisești cu tine însuți și-ți amintești că

nu demult rămăseseși pe-afară fără cheie,

te ascundeai de vecini prin pod

cu haos în gânduri ca inima din pieptul înfricoșat al unei păsări

îți pui ordine în idei, te adâncești în amintiri, în emoție,

te arde, e dor și e extaz

apoi plictiseala îți pune căștile pe urechi

„lullaby„ ca pentru tine, când ai terminat și pleci

există oameni care se întorc

îi aștepți sau poate nu, 

mai întâi își retrag cuvintele

„where have you been darling, what have you done?„

le-ai fost prin preajmă în tot acest timp fără să știi

erai îngerul căruia i-au vorbit în singurătate

nu-ți fie frică,

dar frica are o altă față

26.06.2021

 Mici miracole matinale: duci copilul la școală. Îl pupi și îți iei rămas bun până dup-amiază când vii să-l iei și nu mai urci cu el drumeagul spre curtea școlii. De pe trotuarul celălalt te strigă o gâză, prietena din grădiniță a copilului tău. Vine și ea la școală și se postează la semafor. ”Apasă pe buton”, îi strigi și tu. După ce traversează vine spre tine și o întrebi dacă îi merge bine. ”Nu prea, mama cu tata pleacă astăzi într-o călătorie, iar eu nu pot merge cu ei, și mă ia bunica.” O liniștești spunându-i că mama cu tata au plecat cu muncă, iar în vacanța de vară, care va veni curând, va pleca și ea cu ei. O pupi și o lași să plece. Pe lângă voi trec alte persoane care îți amintesc de mască. O întrebi spontan dacă o are și ea pe-a ei. Constată cu dezamăgire că a uitat. Cauți în ghiozdan, iar tot în acest timp unul dintre băieții care stau puțin mai încolo vă aude și îi oferă o mască din rezerva lui. Îi mulțumești cu recunoștință. Mai stai puțin până silueta ei dispare în curte, apoi pleci înghițindu-ți o repriză de plâns. O parte din misiunea ta de astăzi s-a împlinit. Mergând spre casă culegi o pană răsărită în calea ta.

Disclaimer: această postare nu e despre măști

 Nu știu dacă energiile sunt ”de vină”, până la urmă tot ce simt e energie, sunt anunțate energii grele, puternice, este și senin pe deasupra. Las spontan vasele pe care le spăl din mustrarea de conștiință pe care o am astăzi pentru faptul că nu (mai) am chef să încep nimic (fiindcă mai întâi de toate trebuie să deretic, să strâng, să curăț). Simt ceva greu care aproape că m-ar arunca direct în depresie. Aș dormi. Trebuie să gătesc. Am o sumedenie de sarcini pe ”to do list” pe care mi le propun pentru următoarele 6 săptămâni, cu speranța că pot călători acasă imediat după aceea. Și mi se pare că timpul nu-mi ajunge. M-am reîntors pe plantație după o lună de stat acasă, tocmai când s-au redeschis magazinele, iar clienții s-au prezentat prompt ca niște câini scăpați din lesă. Vânzări cu stres, cu deranj mult, copii agitați / plictisiți, cu personal și case (în acest moment) insuficiente. Ce liniște mormântală în perioada închiderii și ce contrastantă, șocantă e vânzoleala. Am mereu colege care pleacă, colege care vin. Constelația actuală e în fierbere. Neînțelegeri, conflicte. Observ și recunosc judecăți. Le-aveam și eu acum un timp. Le mai am parțial. Dar refuz conștient să fac parte din ele. Ba chiar aleg să îndulcesc (dacă pot) situația. Și iarăși, a nu știu câta milioana oară de un an și jumătate, mă tot întreb dacă să mai rămân acolo sau să plec. Dacă plec, închid ușa acestui tip de provocări, renunț la scopul pe care cred că mi-l găsisem, de a fi acolo pentru oameni, pentru a vorbi cu ei, pentru a-i ajuta cu o vorbă bună și un zâmbet călduros. Nu că nu aș găsi oamenii și în altă parte. Mi-aș construi până la urmă altundeva o ”comunitate”. Nu am de unde să știu. Mai ales că eu de fapt fug de oameni. Oricum, nu (mai) pot să mă apropii de toți. Încă mai aștept niște răspunsuri și am încredere că vor veni și ele curând. Ca atunci când nu mai ai mărunțișul potrivit în casă, iar minute mai târziu ți se deșartă, salvator, portmonee prea grele pe pupitru.