Tot ceea ce vedem/auzim/aflăm capătă un sens conform filtrelor prin care cernem, iar filtrele acestea ne reprezintă pe noi așa cum ne-am născut (moștenirea genetică), așa cum am fost programați de-a lungul vieții (familie, educație, mediul înconjurător), așa cum am experimentat (bucurii sau traume). Să luăm o poză pe care o văzui mai adineauri, cu capul unei pisici în spatele unei forme de friptură în care se află un pui întreg marinat și dat cu baiț, tralala, gata de pus la cuptor, într-o poziție în care nu observi din prima că pulpele crăcănate din prim-planul fotografiei nu sunt ale puiului, ci este vorba doar de o pisică (aparent) speriată (ochii larg deschiși), culcată cu burta în sus în tava pentru friptură. Unele dintre primele comentarii de sub fotografie făceau aluzie la cât de lipsit de umor este să-i faci așa ceva unei pisici. ”Expresia feței arată că nu se bucură deloc de glumele făcute pe seama ei, că e lipsă de respect față animalele de companie și e inacceptabilă această umilință.” Mulți nu au înregistrat expresia pisicii, ca și cum ar fi speriată că ajunge în cuptor. Poate că pisica aia se juca de-a v-ați ascunselea. Cine știe, poate altceva. În fine, ideea era că cei care au văzut panică în ochii pisicii, au proiectat propriile frici în imaginea pe care au văzut-o. Restul au fost chill și au gustat această glumă. În contextul în care receptăm oricum doar frânturi (piese de puzzle) dintr-o realitate, avem tendința să interpretăm și să speculăm. Deci să facem niște presupuneri conform concepțiilor personale, fără ca acestea să fie în vreun fel adevărate. Mai rău de-atât, mintea noastră are tendința să augmenteze situația pe care și-o imaginează și - partea mai puțin avantajoasă - să creadă în ea. Fanteziile acestea, mai ales cele înrudite cu coșmarul, sunt niște monstruleți pe care ni i-am creat singuri și cu care ne luptăm, fiindcă mai apoi aceștia ne stau în cale și ne pun bețe în roate, inclusiv cu ”daune colaterale”. Trec și eu personal prin situații similare și îmi doresc să-mi amintesc de fiecare dată unul dintre cele 4 Legăminte ale înțelepciunii toltece care spune chiar așa: ”nu face presupuneri inutile!” Aș evita cu aceasta într-adevăr multă suferință. E mult de lucru în acest sens. Și în altele.

 A avea răbdare cu ascuțitoarea. Nu e nicio expresie consacrată, este doar constatare de-a mea în ceea ce privește superficialitatea cu care sunt tratate anumite acțiuni din viața noastră. În special cele mai mărunte.

Acum vreo 2-3 ani ni se terminaseră cumva toate creioanele din casă. Cu cel puțin un copil la școală și cu nevoințele de zi cu zi m-am hotărât să cumpăr un număr cât mai mare de creioane, ca să nu mai ducem lipsă o bună bucată de vreme de acum încolo. Așa că am cumpărat la un preț avantajos un set de 180 de creioane împachetate în cutioare mai mici de câte 10-12 bucăți, niște creioane docile, cu mină relativ moale, suficient de bune pentru prețul lor. După un timp (relativ scurt) am început să primesc bombăneli cum că aceste creioane nu-s bune deloc, că li se rupe vârful mereu și nu mai pot fi ascuțite cum trebuie. La această fază trebuie să adaug că există ascuțitori extrem de proaste, iar unele dintre acestea se aflau în posesia copiilor mei, dar există și automatismul cu care înfigi un creion într-o ascuțitoare și-l răsucești fără milă până nu se mai poate și rămâne fără vârf. Le-am demonstrat cu mișcări tipicare și grijulii că dacă un astfel de creion nu a fost ”maltratat” se poate ascuți cu succes până când devine scurt și inutil. 

Când m-am mutat, le-am lăsat cea mai mare parte dintre aceste creioane. Până atunci fuseseră ascunse, fiindcă prin superficialitatea lor, în loc să-și păstreze lucrurile la un loc bine știut, nu și le mai găsesc, nu au chef să caute sau, cum ziceam, le ascut superficial și le strică, și apelează la rezervele noi. După un timp, în vizită fiind, găsesc cutia de creioane (ce fuseseră cândva rezerve), (aproape) toate despachetate, începute și folosite până la prima ascuțire. QED

 Citind azi o poezie de-a maică-mii, Melancolie, am fost curioasă de semnificația concretă a acestui concept. Prima din definițiile pe care scuipă google este ”bucuria de a fi trist”. Un fel de a te autocomplăcea în suferință, fiindcă are căldura, confortul ei și chiar poți să defilezi cu ea. Se ia puțin de mână cu depresia, doar că de melancolie mai poți să scapi. Dacă vrei...

 Revin aici după mai mult de-o jumătate de an. Am revenit de mai multe ori fără să scriu. Știu că scrisul îmi face bine. Găsesc (chiar dacă nu imediat) răspunsuri la întrebările mele la care de altfel nu am șanse, dacă nu le lansez concret. Viața pe care mi-am ales-o e momentan ”monotonă”. Am (avem) aproape tot ce ne trebuie și nimic mai mult, este ceea ce mi-am dorit. Reducerea la simplitate. Cu cât mai puține lucruri (material vorbind), cu atât povara e mai ușoară. Cred că doar în camera mea atelier am cele mai multe lucruri (aduse cu mine de dincolo). Da, de când m-am mutat am o cameră doar a mea așa cum mi-am dorit, nu doar un colț în sufragerie. Sunt încântată de noul cuibușor, așa cum e, chiar dacă lipsesc unele lucruri. Dar trebuia să începem de undeva. Viața cu Z este, aș putea spune, cu scântei. Este foarte iubitor, dar uneori ”uită” de acest aspect și de ceea ce reprezint eu în viața lui și devine... incomod. Lucru care mă sperie, fiindcă, dacă el nu poate suporta anumite aspecte, eu o văd ca și cum ar fi pentru el un motiv pentru o decizie radicală de a mă îndepărta din viața lui. Ceea ce e fals. Genul ăsta de „tortură” este provocant și îmi scoate multe emoții la suprafață. Am tendința deseori să plec și să renunț. Dar consider că mai am multe de ”curățat” lângă el. 

De fapt ceea ce voiam să notez aici, fără să mă abat cu această introducere, este o chestie care mă fascinează în relația cu Z. Tind tot mai mult să cred că avem conexiuni de ordin telepatic și chiar mai mult de atât. Uneori are dorințe pe care nu le exprimă verbal, dar pe care eu i le îndeplinesc ”pe loc”, iar el mă întreabă ”de unde ai știut?”. 

Ceea ce am trăit aseară însă depășește acest nivel. Este un mărunțiș și ar părea că bat câmpii, dar o să descriu aici cu cât mai mult amănunte, fiindcă nu vreau să uit și caut în continuare răspunsuri: Tocmai terminaserăm de vizionat un serial superfain pe Netflix (”Another Self”, îl recomand!). M-am retras puțin în camera mea unde laptopul era deschis pe masă cu gândul să mă mai joc puțin înainte să mergem la culcare. Am pus puțină muzică, am deschis playlistul meu de preferate de pe YT și în timp ce mă jucam un joc pe care l-am mai jucat acum vreo 15-16 ani pe yahoo și de care mi-am reamintit recent, fredonam o dată cu melodiile minunate pe care le salvasem. Ok. Z și-a pornit dincolo niște știri din țara lui și ne-am văzut preț de câteva (zeci de) minute fiecare de ale lui. La un moment dat, în timp ce ascultam ”Bogorodiste Devo”, Cântul numărul 6 din Vespers-urile lui Rachmaninov în versiunea unui cor de voci masculine într-o biserică de unde se mai auzeau și alte zgomote, ca și cum cineva și-ar pune lacătul la magazinul de lumânări, așadar în timp ce ascultam și fredonam ”Bogorodiste Devo”, apare figura lui Z în rama ușii de la camera mea, cu periuța de dinți în mână/gură, îmbrăcat în hainele lui de stradă pe care nu și le scosese încă, se apropie de scaunul pe care ședeam, mirosind a mentol din pasta de dinți, în spatele meu, moment în care îi spun că acest cântec îmi place foarte mult, la care el spune că ”da, știu, și cânți / ai cântat foarte frumos”, la care eu adaug că nu nimeresc vocile, că sunt cumva ”între ele” și că nu cânt concret linia melodică a vreuneia dintre ele. Nu știu dacă mi-a pus mâna pe ceafă sau nu, dar apoi a ieșit și s-a dus dincolo. La scurt timp și-a închis laptopul și a intrat într-o altă încăpere unde a închis ușa. Gestul acesta mi-a ”dictat” cumva momentul stingerii și m-a mobilizat să închid și eu și să merg la baie să mă spăl pe dinți. Credeam că dacă s-a spălat deja pe dinți, se pusese deja în pat. Patul era gol, iar el era în baie. Îl strig de dincoace de ușă și îl întreb dacă am voie înăuntru. În timp ce ședeam pe closet îl observ că își pune pasta de dinți și se apucă să se spele. Contrariată îl întreb de ce se spală de două ori pe dinți în aceeași seară. Tocmai ce se spălase. El răspunde la fel de contrariat, că nu e adevărat, că nu se mai spălase, apoi i-am povestit cum a venit la mine în cameră cu periuța de dinți în hainele de stradă, ceea ce nu e adevărat, fiindcă el se dezbrăcase deja de hainele de stradă de dinainte să se uite la știri. Cât am mai stat în pat, până să adormim am insistat asupra ceea ce văzusem, iar el a menționat că mă auzise cântând frumos, dar nu venise la mine să-mi spună, nu venise deloc la mine, că doar s-a gîndit, și că avea de gând să meargă la baie pentru igiena de seară.

Dacă lucrurile s-au petrecut așa, există două variante: 

ori el nu a fost deloc prezent în momentele de aseară, așa că nu își amintește, 

ori se pare că am avut parte de un fel de experiență extrasenzorială, sau de ”regăsire” pe un alt spațiu temporal în care acest mic aspect este un eveniment care trebuia să se întâmple, care posibil s-a și întîmplat (ca un ”déjà vu”), dar într-o altă dimensiune, dar care a luat aici o altă ”întorsătură”, ca și cum celelalte variante sunt doar niște posibilități, toate întâmplate (fiindcă ceea ce noi numim viitor s-a întâmplat deja), dar care, o dată ce una dintre ele se manifestă în spațiul de aici, devin doar niște apendice pe principiul străzii înfundate. Chestia asta mă intrigă cu atât mai mult cu cât în urma lecturilor mele recente aflu că ”a simți pe pielea ta” că te afli în mai multe dimensiuni (linii temporale) în același timp pare pentru tot mai mulți dintre noi să nu mai fie nicio supriză și acest lucru se va întâmpla tot mai des în această perioadă de schimbări majore, de trecere la ”noul Pământ”. Vreau să cred că mi se întâmplă în sfârșit și mie și mă bucur. Un motiv în plus să merg mai departe cu ceea ce mi-am propus, chiar dacă presupune și multe renunțări (sau pierderi), dar ăsta e alt capitol.