Tot ceea ce vedem/auzim/aflăm capătă un sens conform filtrelor prin care cernem, iar filtrele acestea ne reprezintă pe noi așa cum ne-am născut (moștenirea genetică), așa cum am fost programați de-a lungul vieții (familie, educație, mediul înconjurător), așa cum am experimentat (bucurii sau traume). Să luăm o poză pe care o văzui mai adineauri, cu capul unei pisici în spatele unei forme de friptură în care se află un pui întreg marinat și dat cu baiț, tralala, gata de pus la cuptor, într-o poziție în care nu observi din prima că pulpele crăcănate din prim-planul fotografiei nu sunt ale puiului, ci este vorba doar de o pisică (aparent) speriată (ochii larg deschiși), culcată cu burta în sus în tava pentru friptură. Unele dintre primele comentarii de sub fotografie făceau aluzie la cât de lipsit de umor este să-i faci așa ceva unei pisici. ”Expresia feței arată că nu se bucură deloc de glumele făcute pe seama ei, că e lipsă de respect față animalele de companie și e inacceptabilă această umilință.” Mulți nu au înregistrat expresia pisicii, ca și cum ar fi speriată că ajunge în cuptor. Poate că pisica aia se juca de-a v-ați ascunselea. Cine știe, poate altceva. În fine, ideea era că cei care au văzut panică în ochii pisicii, au proiectat propriile frici în imaginea pe care au văzut-o. Restul au fost chill și au gustat această glumă. În contextul în care receptăm oricum doar frânturi (piese de puzzle) dintr-o realitate, avem tendința să interpretăm și să speculăm. Deci să facem niște presupuneri conform concepțiilor personale, fără ca acestea să fie în vreun fel adevărate. Mai rău de-atât, mintea noastră are tendința să augmenteze situația pe care și-o imaginează și - partea mai puțin avantajoasă - să creadă în ea. Fanteziile acestea, mai ales cele înrudite cu coșmarul, sunt niște monstruleți pe care ni i-am creat singuri și cu care ne luptăm, fiindcă mai apoi aceștia ne stau în cale și ne pun bețe în roate, inclusiv cu ”daune colaterale”. Trec și eu personal prin situații similare și îmi doresc să-mi amintesc de fiecare dată unul dintre cele 4 Legăminte ale înțelepciunii toltece care spune chiar așa: ”nu face presupuneri inutile!” Aș evita cu aceasta într-adevăr multă suferință. E mult de lucru în acest sens. Și în altele.

 A avea răbdare cu ascuțitoarea. Nu e nicio expresie consacrată, este doar constatare de-a mea în ceea ce privește superficialitatea cu care sunt tratate anumite acțiuni din viața noastră. În special cele mai mărunte.

Acum vreo 2-3 ani ni se terminaseră cumva toate creioanele din casă. Cu cel puțin un copil la școală și cu nevoințele de zi cu zi m-am hotărât să cumpăr un număr cât mai mare de creioane, ca să nu mai ducem lipsă o bună bucată de vreme de acum încolo. Așa că am cumpărat la un preț avantajos un set de 180 de creioane împachetate în cutioare mai mici de câte 10-12 bucăți, niște creioane docile, cu mină relativ moale, suficient de bune pentru prețul lor. După un timp (relativ scurt) am început să primesc bombăneli cum că aceste creioane nu-s bune deloc, că li se rupe vârful mereu și nu mai pot fi ascuțite cum trebuie. La această fază trebuie să adaug că există ascuțitori extrem de proaste, iar unele dintre acestea se aflau în posesia copiilor mei, dar există și automatismul cu care înfigi un creion într-o ascuțitoare și-l răsucești fără milă până nu se mai poate și rămâne fără vârf. Le-am demonstrat cu mișcări tipicare și grijulii că dacă un astfel de creion nu a fost ”maltratat” se poate ascuți cu succes până când devine scurt și inutil. 

Când m-am mutat, le-am lăsat cea mai mare parte dintre aceste creioane. Până atunci fuseseră ascunse, fiindcă prin superficialitatea lor, în loc să-și păstreze lucrurile la un loc bine știut, nu și le mai găsesc, nu au chef să caute sau, cum ziceam, le ascut superficial și le strică, și apelează la rezervele noi. După un timp, în vizită fiind, găsesc cutia de creioane (ce fuseseră cândva rezerve), (aproape) toate despachetate, începute și folosite până la prima ascuțire. QED

 Citind azi o poezie de-a maică-mii, Melancolie, am fost curioasă de semnificația concretă a acestui concept. Prima din definițiile pe care scuipă google este ”bucuria de a fi trist”. Un fel de a te autocomplăcea în suferință, fiindcă are căldura, confortul ei și chiar poți să defilezi cu ea. Se ia puțin de mână cu depresia, doar că de melancolie mai poți să scapi. Dacă vrei...