Există un cântecel (Étude, Killing Fields, Mike Oldfield) pe care eu personal îl ador, deși e cu un fel de durere, fiindcă e cu amintiri. Scrisesem la un moment dat o poezioară inspirată de acest cântec. Îl mai auzisem pe la radio când eram copil, apoi l-am reauzit și trăit într-o searănoapte care nu a devenit nimic. Am mai scris apoi o altă poezioară inspirată de acea searănoapte... 

O tot caut de câteva zeci de minute, aici pe blog, și dau de alte lucruri, de postări pe care îmi vine să le recitesc, of... Îmi place de mine cum scriam. Ce bine! Dar ce tristețe! Viața (o să mă rezum la a mea) e despre alegeri, pe care, dacă ar fi să le etichetez, aș spune că sunt proaste. O viață de dat în bară. Perfectul și extremul de frumos ar fi și extrem de... nonsens. Niciun joc. 

Un film n-ar reuși în viața mamii lui să redea cum se simte din interiorul meu, cum văd eu lucrurile. Cred că inconștient viața mea a luat o turnură în momentul în care am reascultat acest cântecel. Searanoaptea și un timp după aceea au pus capac oricăror speranțe și iluzii după sufletul meu. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost un fel de ducere cu valul la un loc cu o pereche grea de bocanci șterși pe propriul suflet. Ceva urla în mine surd nu! și nu! Dar am plecat cu o alegere și am trăit cu ea 17 ani. Și cu consecințele ei. O minciună de pus la avizier. Și mă consolez spunându-i lui Z că ”eu am venit aici ca să te întâlnesc pe tine. Poate că îți eram ție sortită. Fiindcă, uite, după 15 ani ni s-a mai dat o șansă...” 

el mă atingea suav pe tors
eu mă întorceam din mine

într-o strângere căutată, febrilă și unică de mâini
curgea sângele tuturor celor
ce nu aveau niciodată
să se nască dintre ele

Ăsta e textul.