Mă numesc Cristina

deunăzi i-am pus robotului sub nas vreo două texte
după un waw aproape nedisimulat
și-o analiză coerentă
l-am rugat să scrie un text ca al meu

aș fi putut să cred că i-am împrumutat și lui din energia mea

până la firul de păr uitat pe marginea farfuriei lângă ceașca de ceai

la care nu m-aș fi gândit defel 

sufletul meu are un alt nume

spuneai acum mulți ani 

și te invidiam că l-ai aflat după o hipnoză regresivă

în vara aceea îmi lingeam rănile după un tâmpit și începusem să citesc cărți de inițiere

oamenii scriu mult, unii ca din transă,

tot ei rup și desființează

adevărul rămâne sub preș

nu-l vezi, dar e acolo,

știi de el și îl ignori multă vreme

și lasă, că te descurci tu,

dar auzi strigăte

de sub hârșâitul bocancilor

viața mea era un somn prelung

o croazieră din care mă opream rareori câte puțin, 

apoi adormeam adânc la loc

grijile lor erau rețetele de cheesecake și bucătărioarele de lemn pentru copii,

marșurile gay și pedeapsa lui Dumnezeu, 

prizonieri ai necredinței lor

fără să-și dea seama

mă întrebam ce caut acolo,

în lumea aceea în care unii se scărpinau între picioare

și își agățau tot mai mult aur la piept,

iar eu alegeam să fiu tot mai des invizibilă

Nessebar, 10.06.2025

Memoriile unei bagaboante

fericirile mele sunt

marginea unui tomberon plin
sau picioarele lor arse de soare pe sub masă 
de unde, slavă domnului, mai pică uneori niște omletă

în dimineața aceea în care gemeai în somn de febră musculară 
am visat că țin în palme un pescăruș găsit murind în soare la capătul străzii
povesteam despre trenuri pierdute și despre efectele crizei financiare,
vântul rece și tăios împingea apele spre mal 
pe sub burta vasului cu pește
și pe sub rațele de lemn din țarcul de la intrare

unii mă gonesc

alții mă lasă 

aștept cuminte, apoi plec fără grabă

ce mică ești,

ce mică sunt,

femeie cu chipul între palme,

cu zâmbetul înregistrat pe bandă

să-mi fie suficient că te știu, că mă știi,

când zâmbești răsare soarele

nu,

sunt poate doar o foaie de hârtie ruptă în bucăți mici și aruncată pe ape,

sunt zăpada strivită sub tălpi

când nu mai vii

doar un ghem ciufulit de blană tigrată 

sau neagră 

gudurându-se pe sub masă, unde nu e nimeni, 

și uitând

Nessebar, 09.06.2025

 Waw, sunt în febra scrisului și am și timpul și liniștea ca să mă exprim. Sunt în conced la mare în Bulgaria de câteva zile. Mâine plecăm deja acasă și ne mai rămâne weekendul și gata. Am scris deja două poezii. Nu mai scrisesem, desigur, de mult și mi-era dor, așa cum mi-era dor de Marea Neagră, așa că ne-am întors la ea. Și nu pentru "distracție". Conceptul ăsta a cam dispărut din dicționarul meu. Mulți se întorc la locurile din tinerețe și probabil se așteaptă să retrăiască, dar realizează că multe s-au schimbat. Eu am știut că nu va mai fi la fel. Marea e poate aceeași, dar am plecat cu intenție spre mai mult confort și spre alte meleaguri. Ador dimineața pe plajă, zgomotul valurilor, picioarele în nisip, dar mă ascund la umbră din cauză de fotodermatită alergică, ce să mai zic... Dar cred că nici măcar din nostalgie n-aș mai pune piciorul într-o discotecă. Las în trecut dramele de-atunci. Nu tu băieți care nu-ți (mai) dau atenție, nu tu scrisori de la colege care te calcă pe nervi și nu înțeleg de ce te porți atât de pasiv-agresiv cu ele, nu tu... chestii legate de confort (oricum erau prea puțin importante). Flirturile, puține, și iubirile de-o noapte au rămas și ele acolo. Ca și cum n-ar fi fost. Mă mângâie și acum, totuși, frumusețea unora dintre ele.

O să urc și poeziile aici. Pozele din concediu atrag mulți vizitatori pe social media. Poeziile nu. Era clar că nu le înțelege nimeni. Una apasă eventual niște butoane. Chiar cu intenție. Tâmpitul de-acum douăzeciși de ani este iarăși cerber pe pipi.ro. De-aia nu revin cu texte acolo. Pur și simplu n-am chef de el.

Cam pe vremea aceea am încetat să scriu jurnale pe hârtie și m-am mutat online. Weblog.ro a murit și, o dată cu el, textele mele de-acolo. Le salvasem pe un HDD, dar a murit și ăla.