NRW Tag

Landul nostru a împlinit zilele astea 62 de ani. În fiecare an se sărbătoreşte într-un alt oraş. Veni şi rândul Wuppertal-ului. În birourile primăriei răsunară telefoane, se scriseră emailuri, se eliberară permise de transporturi speciale, băiatul meu lucră de zor. Săptămâna trecută îi zisei dragă, ia să-ţi scoţi şi tu nevasta la plimbare duminică. Îs deschise şi magazenele cu această ocazie, poate mă căpătuiesc cu neşte pantofi, poate şi-o curea, că vine toamna şi uite-aşa, are omul nevoie de ele... Şi ne luarăm noi sarsanalele-n-spinare şi-o pornirăm telelei nu înainte de a frühstücka din chifluţele şi brânza procurate deunăzi de acelaşi băiat în timp ce nevasta muncea cu drag şi spor într-un magazin filialist. Ne urcarăm în primul tren, apoi în primul tramvai suspendat (Schewbebahn) şi ajunserăm într-unul din cartiere cu centru de cumpărături unde era momentan închis, fiind duminică. La noi în land (nu ştiu dacă şi în celelalte) există 4 duminici pe an în care se deschid magazinele. Iar treaba asta se petrece undeva pe la prânz după slujbele religioase. Aterizarăm aşadar într-o zonă în care erau amplasate corturile a diverse instituţii vitale cum sunt poliţia, pompierii şi salvarea şi spitalele şi alte organizaţii aferente şi complementare. Ne-am întâlnit şi am stat de vorbă cu unul dintre colegii socrului meu de la pompieri şi salvare (care sunt mână în mână) care a ajuns şi prin România fie cu ajutoare, fie ca să pună la punct diverse staţii de salvare cum ar fi cea de la Sibiu. Printre altele am aflat cum s-au confruntat ei cu un accident de motoretă petrecut undeva în faţa maşinii lor cu care se deplasau pe un drum dinspre Piatra Neamţ spre Sighet şi cum n-au putut să acorde primul ajutor din cauza curioşilor ce se îngrămădiseră deasupra accidentatului, cum a venit (surprinzător de repede) o salvare românească din care au coborât doi inşi care l-au luat pe sus (fără alte menajamente) şi au plecat la fel de repede cum au venit. Cu această ocazie am aflat că nemţii au un cu totul alt sistem de salvare faţă de americani, în sensul că ei acordă primul ajutor la locul accidentului în nişte corturi speciale, ca un fel de minispitale, şi abia apoi se repartizează răniţii la spitalele din zonă în funcţie de urgenţele pe care sunt specializate. Am pus mâna pe o păpuşă din-aia pe care exersezi masajul cardiac şi respiraţia gură-la-gură şi am mai aflat câteva detalii pe care probabil le învăţasem teoretic deja şi pe la cursul de primul ajutor din facultate, tot degeaba dacă nu am beneficiat şi de practica propriu-zisă. În fine, am mai văzut nişte proiectile, mine şi grenade puse frumos într-o vitrină. Apoi am văzut nişte căţei dresaţi să umble şi să caute persoane în caz de calamităţi (cutremure, de exemplu), apoi nişte aranjamente făcute de poliţie prin care puteai să probezi senzaţia de pe scaun a unui accident produs la 40km/oră sau astmosfera dintr-o maşină răsturnată, am mai văzut o blindată şi o maşină de apă cu care se împrăştie vandalii. Am plecat dup-aia cu un Schwebebahn plin de oameni spre centrul Elberfeld şi ne-am întâlnit cu o sumedenie de corturi aparţinând circumscripţiilor şi oraşelor importante ale landului, fiecare cu diverse pliante cu oferte turistice şi posibilităţi de petrecere a timpului liber în zonă. Se exploatează turistic fiecare centimetru de oraş, de pădure, fiecare statuie sau monument, fiece castel sau stradă, şi mai ales se pune mare accent pe trasele de bicicletă. Păi să nu-ţi fie drag să te duci? Am intrat prin magazine şi n-am plecat decât c-o ciocolată pe care vrem s-o dăruim cuiva de ziua de naştere, în schimb ne-am umplut rucsacele cu pliante, cărticele şi cu 3 kg de mere din regiune, noua recoltă. Am ajuns într-o zonă în care comunităţile (în mare parte islamice) din regiune îşi ofereau specialităţile culinare. Am gustat o supă de măcriş de la nişte ruşi, nu înainte de-a-mi manifesta entuziasmul că mâncasem şi eu cândva aşa ceva crud când eram de-o şchioapă. Aşa s-a minunat una din tantiile de-acolo că în sfârşit uite cineva care nu confundă supa de măcriş cu cea ce varză acră (Sauerampfersuppe / Sauerkrautsuppe) încât am intrat în vorbă cu ea şi printre altele am aflat că a fost şi ea prin România, tot cu ajutoare şi tot prin Transilvania. La sfârşit m-a întrebat dacă merg pe la biserică şi mi-a dat o revistă. Încă o sectantă, mi-am zis, cu toate că mi-a plăcut spiritul ei deschis. Am plecat şi din Elberfeld şi ne-am dus în zona parcului Zoo. Acolo erau mai multe scene. Pe una dintre ele, unde am zăbovit noi mai mult, se desfăşurau nişte coruri, în mare parte de amatori pe care i-au dezavantajat microfoanele (deşi aveau nevoie de ele), părerea mea, dar să nu bombănim, a fost şoul pe gratis. Totuşi, cred că am ajuns cam pretenţioasă. Apoi am pozat neşte pinguini (ăia care s-au plimbat cu Schwebebahn-ul până la Zoo acum vreo doi ani) şi am mai ascultat o trupă din Köln (care aduceau a Zdob şi Zdub aşa umpic, ca stil) preţ de vreo doo piese, timp în care ne chiombeleam la nişte paraşutişti ce tocmai săriseră dintr-un avion, apoi am şters-o spre casă, fiindcă tocmai se anunţa o furtună care a anulat lansarea nuştiucăror baloane cu aer cald. Gata!

Nu demolaţi pasagiul!

Încă un monument stă să cadă. Şi ajutat pe deasupra. Din păcate nu pot face mai mult decât să dau şi eu sfară-n ţară. Sta-le-ar în gât! Bucureştiul o să-şi piardă tot mai mult identitatea cu asemenea lacomi. Unde mă mai întorc eu când vin acasă? Mai multe detalii aici.

“De aceea, va rog: dati mai adeparte informatia asta bruta, agitati-va, comentati-o si poate ca undeva, cineva o sa se simta. Singuri nu ne vom descurca, nicicum.” spune Zaza... şi sunt de acord cu ea.

Dintr-una-ntr-alta

Ceea ce vreau să însemnez aici e banal rău de tot. Plictiseşte. Dar mă amuză micile coincidenţe.
Ieri pe când huzuram pe platforma şi în localul unei ferme (la care am sărbătorit şi noi ceva cândva) cu ocazia zilei de naştere a cutărei mătuşi, am evadat cu o mână de cuburi de zahăr manglite de pe masă până imediat în spate, în grajduri, şi mai mult i-am amăgit pe căluţii aceia mari, rotunjori şi puternici, dar înfometaţi ce fuseseră parcă uitaţi în boxele lor ca în nişte colivii. Am dat nasul cu ei la propriu şi mi-am mai potolit cumva oful că n-am şi eu căluţul meu pe care să-l îngrijesc în loc de pisică (pe care tot nu am găsit încă ocazia s-o adopt), din cauză că n-am spaţiu, dar mai ales bani de hrană, transporturi, doctori etc.
Aşteptând să ne toropească somnul mă întreabă Dieter dacă noi în Bucureşti n-avem hipodrom unde să poţi urmări curse de galop şi altele, ca pe-aici. Din puţinele informaţii pe care le aveam, i-am spus că exista cândva unul la Ploieşti şi mi-am amintit de cursele de trap de-acolo.
Profitând eu azi de ziua mea liberă şi în sfarşit singură acasă, hălăduind pe bloguri, aflu că pe locul unde e Casa Scânteii a fost hipodromul Băneasa. Deci a existat unul şi în Bucureşti.
Nu după puţin timp mă întâlnesc din nou cu hipodromul într-una din însemnările Teroristei la care sunt cu părere de rău cam în urmă, dar le las intenţionat aşa, doar ca să le degust în linişte. Cam atât momentan. După cum ziceam, banal rău de tot. Închei la fel de banal şi brusc spunând că m-am apucat şi eu finally de "Pulbere de stele" şi îmi place mult. Îmi vin idei pentru pictat, când o mai da şi Domnu' să reîncep.

Apropos de Perseide

Ce ciudă mi-e! Nu puteau să zică şi ei mai devreme, ca să ies şi eu de cu noapte să le văd? Şi chiar de-aş fi ştiut, cu şleahta de nori de pe cerul pururi înnorat al Germaniei ce să vezi?
E vorba despre astea (cine ştie germană cunoaşte, pentru cine nu - există tata gugăl sau mama).

Plimbare cu Schwebebahn

Scuze pentru calitatea filmului, de asta e vinovat un umil telefon şi o începătoare într-ale montajului (pentru asta mulţumesc aşadar progrămelului care mi-a realizat de capul lui videoclipul).

melodia din clip este asta



_ghost - Lullaby


Later edit:

Detalii despre Schwebebahn aici sau aici.

Bazaconii

Alanis Morissette - Torch




Sam Amidon - Saro

Un vis, şi ăla pe jumătate uitat, rămâne un vis. Ceea ce am trăit acolo s-a petrecut altcândva. Ştiu sigur că a fost aşa. Aveam un alt nume în timpul acela. Un chip cu alte trăsături, un trup cu alte forme, dar cu o aceeaşi foame dependentă de tine.

Ce-am avut şi ce-o să pierd*

Nu bine terminasem concediul în vara asta, că mai avusei unul. Am tras tare în iulie, iar pentru asta am primit o binemeritată vacanţă de o săptămână. Şi cum s-a nimerit că s-au anunţat şi castraveţii că vin (alde frate-meo, vreo 3 în total) bunăvoinţa şefei mele mi-a mai acordat o săptămână. Din astea două s-a hotărât ea într-un moment inspirat să-mi prescrie 6 zile de conced, că tot nu vin la muncă, dar pot câştiga neşte bănuţi huzurind. Au venit aşadar musafirii şi ne-am pus pe umblat. În prima zi i-am dus la piscina cu apă caldă. A doua zi i-am dus la labirint. Adică aici. I-am dus apoi la Maasmechelen (într-un centru de rămas cu buzunarele goale), de unde m-am ales finally şi eu cu o pereche de sandale mai sport aşa (care sper să fie la fel de comode pe cât mi le imaginam şi pe care o să le port în magazen, fiindcă de adidaşii luaţi de D la ofertă n-am avut parte; erau un pic de tot - dar suficient - prea înguşti), apoi seara la un restaurant miştocuţ dintr-un sat belgian la care mai fusesem cu un an în urmă. A treia zi am plecat la Bremen, am vizitat un muzeu care nu m-a mai fascinat ca prima oară, iar seara am mâncat clătite pe o corabie olandeza. Am înnoptat într-un fost SpaceCenter, acum hotel şi am plecat mai departe spre Cuxhaven la Marea Nordului. Am prins o după-amiază în care părea că ne pândeşte o furtună, dar nu s-a întâmplat nimic, în schimb s-au retras apele în reflux. Duminică am întânit nişte neamuri la o cafea şi seara ne-am plimbat cu Schwebebahn (care două zile mai târziu, adică ieri, a suferit un accident: un şofer aiurit de camion cu un braţ de excavator încorporat, întins şi prea înalt a zgâriat binişor fundul unui tren care trecea cu călători în el tocmai pe deasupra lui). Luni a mai fost o zi de spart bani pe-aci prin zonă, dar am huzurit şi o jumătate de zi pe-acasă. Trebuia de fapt ca ei să plece (fără mine) la Phantasialand, dar din cauza vremii ploioase au amânat-o pe ieri. Aşa că ieri am stat singură-singurică în linişte, fiindcă pe mine parcul ăsta nu mă distrează sub nicio formă. Am gătit pentru o armată de înfometaţi care au venit jumătate sătui, dar au mâncat măcar jumătate din bunătăţile pregătite. Am spălat două maşini de rufe şi am fiert un gem din 2 kg de mure+coacăze culese de mine şi de D luni seara de la vecini. Cu siguranţă s-ar fi ofilit acolo degeaba, mai ales că locul respectiv e (aproape) total abandonat, iar rugii de mure au invadat ceea ce a fost cândva o grădinioară. Astăzi castraveţii s-au tirat înapoi la ei acasă, iar la mine s-a făcut iar linişte şi spaţiu în casă.
Desigur că deşi ştia (sper) că am liber, cineva de la magazen a tot încercat să mă sune. Am deschis telefonul, am găsit apel pierdut. Contrar a ceea ce fac de obicei (adică să sun să aflu care-i faza) am închis la loc telefonul. Am repetat operaţiunea de câteva ori astăzi, de fiecare dată am găsit apel pierdut (posibil mai multe, dar telefonul nu arată). Bine că nu le-am dat numărul de mobil. Numai că acum stau şi mă întreb ce voiau de la mine. Până mâine nu dorm de grijă. Cel mai naşpa e că nu am nici un chef să mă duc (parcă după concediul trecut n-a fost lipsa de chef aşa de mare). Şi acum că tot ajunsei până aici...
O tânără de la noi din familie (prin alianţă de fapt) a bobinat al doilea plod. Îşi întemeiază tipa zdravăn familia (adică face doi plozi cum şi-a propus) şi dup-aia îşi va vedea probabil de carieră. E ceva mai tanără decât moa, deci mai are timp. Eu am vaga senzaţie că-s la capătul vieţii. Şi nu-s nici pe luntre, nici pe punte. Maică-mea mă stresa mai acu vreo săptămână că de ce nu fac nimic, de ce nu caut să stresez pe cineva cu diploma mea (cea veche deja de 6 ani şi nerecunoscută practic de nimeni), de ce nu mă reapuc de şcoli. De ce nu mă împuşc, mai bine?
Mă gândeam azi mai profund aşa la amărâţii ăia de la ţară care dorm pe o canapea veche de când mă ştiu eu, mâncată de cari şi plină de praf şi căzută şi şubredă, dar căpătată de pomană, tot e bună de ceva, care dorm, zic, câte 5-6 într-o încăpere şi îşi suportă unii altora gazele intestinale şi mirosurile de sudoare adunată pe nu ştiu ce colină la cules de prune sau la prăşit, iar eu îmi mai doresc o cameră ca să-i ofer plodului (care nu există încă) un viitor.
Mă întrebam dacă se mai vând în bâlciul de Obrejenie (6 august, Schimbarea la faţă) gogoşi, limonadă, îngheţată de-aia roz bonbon la cornet pusă cu lingura, dar mai ales alviţă şi cocoşei de zahăr ars, dacă se mai vând inele de tinichea, ceasuri de plastic cu cadran de hârtie, gheme cu elastic şi fluierace, dacă mai există caruselele cu lanţuri şi cele cu umbreluţe în care îndrăzneau şi babele să urce, dacă mai există ţiganii cu rufărie de vânzare întinsă direct pe jos în acelaşi zăvoi îmbâcsit de praf, de balegi, de gunoi, în care petrecăreţii consumă mici, pepeni şi vată de zahăr, dacă mai sunt vânzătorii de oale de pământ şi de linguri de lemn... Un lucru e sigur: dulapul (sau în altă parte numitul scrânciob) a dispărut deja de mult. Bâlciul s-a banalizat de la un an la altul. Ce-a mai rămas? Probabil aceiaşi oameni la fel de plini de invidii şi ranchiună când se văd unii cu alţii şi se salută sau se evită. Aceleaşi pălării de paie pe capetele lor seci de oameni simpli.
Uite de unde am pornit şi unde am ajuns.

S-a făcut târziu, să-mi bag picioarele.



* titlu total incoerent (sau poate nu)

Apropos de trofee

Ieri am preparat o tartă superdelicioasă cu mure din vecini. :D

Revelaţie

Cum de n-am ştiut (adică nu i-am dat atenţie) acestui tip genial?



Van Morrison - These Are The Days


Noroc tot cu radioul (pe care de altfel nu-l sufăr) şi cu playlistul online, că uite aşa aflu şi eu în sfârşit cum se numea piesulicea de mai sus. Trăiască "9 Months" că mai livrează şi bunătăţi undeva pe la sfârşitul filmului.

Pe de altă parte, cum a aterizat mănunchiul ăsta de măcriş în ghiveciul meu cu agapantus (petrecut de mult) din grădină? :o



Apropos de grădină. Aşa arăta parceluţa mea astă primăvară:



Agapantusul e ceapa aia degerată din ghiveci (planul îndepărtat), căreia nu-i mai dădeam nicio şansă.

Aşa arată acum poiana mea de buruieni: :D

Lepşuită...

de Drina

"List seven songs you are into right now. No matter what the genre, whether they have words, or even if they’re not any good, but they must be songs you’re really enjoying now, shaping your summer. Post these instructions in your blog along with your 7 songs. Then tag 7 other people to see what they’re listening to…"



Emiliana Torrini - Serenade




Yael Naim - Paris




Ich + Ich - Dienen




Richie Sambora - Harlem Rain




Axel Rudi Pell - Silent Angel (Guitar Version)




Reinhard Mey - Sommermorgen




A Flock Of Seagulls - Space Age Love Song

.

Chiar nu are rost să-mi irosesc energia cu cei cărora li se face instant somn când îi contactez, cărora li se ard fierturile sau primesc vizite neprevăzute sau sau sau... Îmi este clar, cuvintele sunt de prisos, de povestit nu prea mai avem ce, ar rămâne totul în gol (de fapt oricum rămâne) sau de complezenţă. Mi-e oarecum lehamite.

Circulară de cordon

Stimaţi lucrători,

lăsaţi câinii să vină (slobozi) prin magazin, să se plimbe cu jind printre galantare şi să cumpereee... tot ce le pofteşte pipota. În ceea ce priveşte căcăluşii, nicio problemă. Şi ei, ca şi câinii, sunt clienţi fideli ai magazinului nostru.

Plimbare cu poze

Am pornit într-o dimineaţă în care toate rozele mele erau în floare.

Am stat vreo două ore într-un dop rutier, apoi m-am întâlnit de câteva ori cu Dunărea pe care am pozat-o din zbor.

Seara am ajuns în Viena şi m-am dat în roata mare din Prater, ceea ce a uşurat un pic buzunarul. Nu-i nimic, avea să vină o nouă zi în care am vizitat vreo două muzee.

Am ajuns apoi la Timişoara unde m-am minunat de frumuseţea arhitecturii şi am adormit pe glasul roţilor de trenuri de toate felurile care treceau nu departe de geam (adică pe podul din pozele următoare).

Am revăzut în sfârşit ceasul de flori, singurul lucru pe care mi-l aminteam cu siguranţă şi de care am aflat în sfârşit că e de multă vreme defect.

Cu miţa asta bagaboantă m-am întâlnit pe drum şi a stat la scărpinat. :D

Florile astea le-am găsit pe marginea drumului printre munţi şi le-am "luat" cu mine.

Am pozat din nou Dunărea undeva între Orşova şi Drobeta.

La întoarcere spre casă am trecut prin Rupea,

şi n-am ştiut ce fel de cultură e asta:

poate mă lămureşte şi pe mine cineva ;)
între timp am aflat, mii de multumiri

am ajuns la Sighişoara

unde ne-a aşteptat o lebădă pe pat

şi am urcat prin scara acoperită.

M-au fermecat peisajul de podiş şi o parte din clădirile Oradei.

Apoi ne-am odihnit (mai bine zis rupt picioarele pe malurile Vltavei) pe timp de zi

şi pe-nserat

am mai vizitat câte ceva şi ne-am distrat într-un labirint de oglinzi.

Un fel de PS: La muzeul Kafka n-am făcut nicio poză. Credeam că e o simplă casă memorială, care în multe cazuri (cum e muzeul Goethe la Düsseldorf) e cam boring, cu excepţia de exemplu a casei lui Theodor Storm de la Husum. E mişto, cu efecte vizuale şi acustice, cu citate pe pereţi, cu un traseu prin toată viaţa lui Kafka, dar şi cu artefacte. Cine a studiat cunoaşte.

În drum spre casa casă am trecut pe marginea unei furtuni

din care am ieşit cu bine

Hai, pa!


Restul aici:

Road Trip prin Europa (4-22 iun 2008)

LE - Zi de poze astăzi şi la Suzi. ;)

Apropos

Citind aici, mă gândeam la ce le lipseşte şi ăstora în planul de campanie. Cred că nişte butelii...

Then and now

Este una dintre ruinele celei ce a fost cândva Herculane. (1989/2008)