Rememorez frecvent anumite clişee din trecut. Le voi purta cu mine până la sfârşit. Le voi retrăi în lumea mea cu aceeaşi intensitate. Aseară mă frământa un dor din-ăla puternic şi nu mi-o puteam spune decât mie.
Astăzi, Gott sei Dank, mă apucă ceea ce recunosc de la o poştă (şi sper să nu mă înşel) o stare de lehamite. Ceea ce-mi demonstrează că am exagerat destul. Lehamitea repară. Până atunci nu mai am chef de nimic.
