Nu ştiu dacă doar românii sau oamenii în general au talentul să se bage în seamă, aşa ca chestie, şi dup-aia să se dea la fund cu evidenţă. Exemplu concret: cred că mai mult de complezenţă mă întreabă cineva (ca mulţi alţii) când mai venim şi noi prin ţară. Şi zic şi eu: păi prin septembrie, că avem doi prunci de botezat şi petrecem. Aaa, păi să mă inviţi şi pe mine, că vin şi eu. Am aşteptat să se planifice treaba şi mi-am amintit de persoana cu pricina. Voiai să-ţi zic de botez. Daaaa!!! Excesul de zel i-a scăzut subit când i-am spus la ce biserică se petrece evenimentul (undeva nu chiar în Bucureşti, fiindcă ai mei nu mai stau acolo, dar nici nu într-un loc inaccesibil) şi mi-a replicat ceva de genul aoleu, atât de departe? Am încercat s-o mai lămuresc cât de cât, dar era clar că discuţia noastră se terminase. Am lăsat-o deci în coadă de peşte şi mi-am văzut de ale mele.
Pe de altă parte, lipsa de entuziasm a altora când îi caut nu mă lasă rece. De aceea tac şi mă însingurez.
Una dintre cele două mătuşi n-a ezitat să mă întrebe din nou dacă mi-am găsit o grupă de Pekip sau dacă nu cumva am cunoscut vreo mămică uite-aşa, întâmplător, pe stradă. :-|
Duminică o luăm la vale.
