Soare tralala

Băi, a venit finally primăvara! Înainte să ies un pic cu juniorul să profităm și noi de ea mi-am amintit de-o chestie de la începuturile mele pe-aici: o sumedenie de cărucioare prin oraș. Cu copii în ele, desigur, unii chiar foarte mari, adevărați copiloi, asta m-a frapat, căci la vârsta aia locul meu (de exemplu) mi-l luase frate-miu, eu trebuia să merg, că de-aia aveam două picioare. Curând am înțeles încet, încet. Mamele ies la cumpărături sau la alte distracții asemenea și pe ploaie și pe vânt (cum zice reclama) și își cară pruncii cu ele, nu îi plasează sistematic acasă la bunica, infrastructura le-o permite și ea, toaletele (ba chiar unele magazine, cum e drogheria DM, în propria incintă și chiar cu propriile produse) oferă mese/spații de înfășat, străzile și autobuzele - spațiu de plimbat căruțul, unele parcări - suprafețe mai mari pentru familii sau mame șoferițe ș.a.m.d. Și zic, își cară pruncii ore întregi cu tot arsenalul după ele, iar pruncii obosesc, adorm, deci cel mai potrivit loc o bună bucată de vreme e căruțul cu groaza de accesorii sine qua non (husă de ploaie, umbrelă, plasă de țânțari și de cumpărături + Belustigungmaterialul aferent pentru momentele de maximă plictiseală. O singură dată l-am scos pe LS în București cu landoul. Ne-a ajuns. Noroc că ieșirile la metrou au măcar o portiță încuiată prevăzător cu cheia.
Și fiindcă lumea s-a înmulțit simțitor (împreună cu noi) în ultimul an, e o adevărată paradă de cărucioare ieșite la plimbare. Mă duc și eu astăzi din nou să profit de primăvara pe care acum un an am urmărit-o de la geamul spitalului. Sper să și termin de bloguit cu această ocazie*, ca să nu mă mai minunez a nu știu câta mia oară de gradul de idioțenie ce mă caracterizează de la o vreme, mai ales de când am copil.

LE: adică azi, acum, când juniorul miau-miau și chiț-chiț abandonat în cușcă (a se înțelege țarc)

9 luni și jumătate

Tschüss Milch, hallo Brötchen! Și uite așa nu mai știm ce să facem cu băiețelul ăsta năzdrăvan, care (momentan, sper că doar azi) nu mai vrea să pape lăptic.
Chiflele sunt mult mai interesante după ce le-am descoperit în acest weekend la Frühstück. Păpița cu bucățele e și ea o corvoadă, fiindcă mi-e lene (nu știu încă) să mestec. Mai bine mor de foame sau poate (speră mama) nu.
În rest, descopăr lumea tirip, tirip, târâș prin casă, mă tentează ușile de sticlă de la comoda tv, ordinatoarele din raft, frunzele din pom, borcănelele și sticlele goale de pe jos din cămară, coșul cu hârtie veche de lângă coșul de gunoi, pământul din ghiveci, sertarele de sub masa de înfășat, obiectele de pe noptiera mamei, cabluri, prize, peria de curățat wc-ul. Pienașul de la buni și-a pierdut de mult farmecul, nu mai vorbesc de restul jucăriilor. Nici măcar de hopsi.
Și îi imit, desigur, pe mama și tata. Seara în loc de nani mă distrez o bună bucată de vreme țopăind la balustrada patului. Și așa mai departe.

Te

Uitasem de poem în fiecare zi. E un mic proiect abandonat. E o părticică dintr-un acrostih. A rămas aşa din lipsă de cuvinte, e mai degrabă o îndoială, e adevărul celui care îl citeşte. E o prostioară. Aşa a fost să fie. Cine ştie cunoaşte.

Albumul lui LS

Nia, am pus poze noi cu Leander (vezi meniul din dreapta). Destul de multe cred, aveam de recuperat. :D

La noi vine încet primăvara. Mai întâi - nişte ger de crapă asfaltul, dar un soare minunat pentru o zi de tren de carnaval la care nu mă duc, că nu-mi plac beţivii, nu-mi place aglomeraţia şi nu mai ştiu ce nu îmi place, dar oricum tot inconfortul pe care îl presupune relaţia carnaval + beţivi. Gagica vecinului de dedesubt (a treia pe care o cunosc de când sunt p-aici) s-a apucat de curăţenie în grădină. Nu-i bai, mi-am tuns şi eu mâna de trandafiri mai alaltăieri şi sper să supravieţuiască şi ăştia din spate, că vecinul nostru bineintenţionat se laudă că nu mai are niciun chef de grădinărit, dar vrea să-şi zidească grătar tocmai pe bucăţica de pământ de pe care mi-am admirat de la fereastra bucătăriei buruienile din anii trecuţi. Gagică-sa vrea să-şi ridice un "melc de plante aromatice", chestie la care visez şi eu de multă vreme, dar aştept ocazia, banii şi mai ales informaţiile necesare ca să nu fac un mare rahat. Cred că mi-o ia înainte, ea are timp, oricum, nu cred că ştie de intenţia mea.
Ieri am văzut un album fain cu poze vechi din familia lui D, bunici, străbunici, frumos încropit, cu datele aferente, cu diverse acte vechi şi scrisori. Una dintre ele era scrisă de străbunicul lui D către fiica unei gazde într-un alfabet german vechi, în care povestea despre fuga din est către vest din perioada imediat următoare războiului (al 2-lea, mondial). O poveste tristă despre un om care îşi pierduse în toată această tevatură soţia şi fiica (le-a regăsit ulterior în vest) şi care urma să fugă şi el, despre trenurile care se umpleau cu o viteză uluitoare, cu graba şi disperarea şi cu teama de a nu rămâne, care lăsau în urmă orice brumă de bagaj adunat din agoniseala de-o viaţă. Oameni care plecau doar cu ce aveau pe ei, doar ca să scape. Uitându-mă la acest album, mi-am amintit că am de gând să întocmesc un tablou cu arborele familiei, cu poze şi date, cu cei mai tineri şi cei mai bătrâni membri, mergând până la stră-străbunicii de la care am reuşit să mai salvez nişte poze. Habar n-am în al câtelea cincinal.

Gagica încă mai strânge uscături, resturi de plante în saci de plastic. O văd în direct pe geam în timp ce scriu. :D
Mi-e dor de nişte oameni. Sunt toţi departe. O parte se ştiu ei care sunt. Deh... Cam despre astea scriu. Încă mai am curăţenie de făcut.

Cel mai frumos cuvânt

Pe care îl aud (oficial, cred) de aproape două săptămâni (notez 19 februarie) este mama. De ieri LS îşi pune singur suzeta. Nu cred că o să notez fiecare prim lucru pe care îl face LS. Sunt progrese care se adună şi se suprapun. De exemplu, de când are voie să şeadă (în sfârşit) direct pe podeaua (cea nouă şi curată, încă) din living, a exersat fără prea multă ezitare târârea în patrupedie (sună urât al naibii 4labe). Curând îmi va face o vizită şi în bucătărie, dar mai am de strâns, de reorganizat de curăţat, etc.