E ciudat. Îmi lipsesc momentan ușurința și spontaneitatea, fiindcă tot ceea ce voi scrie de acum încolo aici nu va mai fi (aproape) niciodată spontan, ci doar scremut. Îmi place să deschid clapa la damf doar atunci când arde și nu după. Dar mă repet... Există lucruri care mă enervează în permanență și despre alea (sau o parte din ele) o să mă ocup o vreme. Nu știu dacă asta înseamnă că mă reîntorc aici. Poate revin peste un an. Îmi convine că nu am abandonat de tot blogul acesta. Îmi place de mine și de exprimările mele de până acum. Frecventez socialul acela surogat numit FB și tot mai des mă bate gândul să mă retrag de-acolo. Este cu foarte mici excepții o cloacă enervantă, din care eu, pragmatică (așa cum mi-a spus T cândva că sunt, deși nu cred că sunt așa) păstrez ce-mi trebuie și mă străduiesc să nu mă ”rup” de tot. E o lume, dar una proastă. Îmi amintesc deseori diverse și mă scufund în angoasa mea permanentă. E o latență care pulsează din când în când și sparge valul în mii de stropi. Zilele astea mi-am reamintit de T. Îmi spuneam cândva că o să-l uit, am fost multă vreme conștientă că nu-l iubesc și - așa cum e definită iubirea în adevaratul ei sens - nici acum nu o fac, dar nu voi uita cât de drag mi-a fost, cât de mult a visat la el copila aia ”dusă”... Iubirea vieții lui nu sunt eu... Au trecut 16 ani de când I a plecat la îngeri și 16 ani de când l-am revăzut după o îndelungată așteptare. Și eram aproape sigură că mi-a trecut. Și m-am aruncat din nou ispitită (dar și conștientă de sfârșitul ei apropiat) în visare, cu toate mărunțișurile ei, cu frumusețea și cu tristețea și ”de ce”ul lor. Îmi sunt și acum la fel de vii...
Într-o altă zi îmi voi aminti de altcineva. Cu alte mărunțișuri și frumuseți.
Dar trebuie să mă urc înapoi în barcă. Familia mea este un echilibru ca să nu mă prăbușesc. Plutesc în continuare pe vaporul meu de croazieră, ca un somn adânc din care mă trezesc uneori când reapar visuri vechi și dragi cum a fost T.
