Serialul coreean încă mă obsedează. Ascult melodiile din soundtrack și mă adâncesc în confortul propriilor simțăminte și (veșnice, neîmplinite) așteptări. Atât de aproape de sărut și nu se întâmplă, atingere de mâini, foșnetul mătăsii, liniștea ninsorii, chestii de-astea doar pentru visat. Oprirea timpului, ochii care se privesc, dorința din sclipirile lor.
În câteva zile am devorat 24 de episoade care parcă ar fi fost scrise pentru mine. Sad end, spoilerul e în mijlocul serialului și nu vrei să-l iei în seamă, tot speri și aștepți să se îndrepte în sfârșit lucrurile.
Șed pe un colț de pat suspendat așteptând să adoarmă juniorul și privesc ca un stalker de ocazie spre fereastra vecinilor de vizavi. Jaluzeaua e doar pe jumătate trasă, lumina e aprinsă, o siluetă, a ei, se mișcă - atât cât pot să disting dincolo de perdeluța tip bistro - prin bucătărie. Uneori apare și el. Credeam că îmi place, dar păstrez distanța și e mi-e bine așa. Există artefacte care îmi susțin decizia.