Prima zi ”liniștită” de după (să zicem) o săptămână sau două de maraton este de obicei o zi pierdută. E o zi în care nu fac nimic concret, deși deseori mă bucur de ea că vine și îmi propun să fac și să dreg. Însă apar alte piedici care îmi ruinează începutul zilei și implicit și restul, ca și cum restul nu ar fi totuși suficient timp ca să încep ceva. Nu. Iar starea mea de spirit capătă o notă depresivă. Nu am chef de nimic și îmi sunt inutilă mie însămi în același timp. E ora prânzului și încă mai am timp să scot tiparul ăla de brăduleți din stofă și să decupez câțiva brăduleți. Să-mi imaginez că altfel aș fi putut lua micul dejun cu o amică la un magazin suedez de mobilă sau că aș fi putut face și o vizită medicului pediatru (din fericire nu-i muss). Niciuna dintre ele, dar stau cu un copil bolnav acasă și asta e scuza mea ca să nu fac nimic. Trăiască serialele și filmele artistice!