Am un ego uriaș. Or fi energiile astea puternice, anunțate de câteva zile, nu știu, dar, e adevărat, am o mie de gânduri suicidare, doar pentru că lucrurile nu decurg după cum aștept eu. Prea multă liniște de dincolo, pe când eu cerșesc literal atenție și nu vreau tocmai acum să fiu lăsată în pace pe motivul că ce-mi mai trebuie povara suplimentară a vieții lui pline de dureri, mai bine mă scutește... Mă asigură de suficient de multe ori că e aici cu/pentru mine, iar eu nici nu-i citesc rândurile. Îl las în pace și mă retrag, dar știu că revine mai târziu cu un mesaj împăciuitor, și chiar o face, și mă bucur ca un copil... Ego uriaș... Energia asta e grea. Pescuiesc gânduri care nu sunt ale mele, care mă obosesc, construiesc scenarii chinuitoare, sunt temeri de care îmi amintesc, pe care le-am mai trăit. Îl iubesc cu adevărat sau, dacă ar fi să disec mai bine ceea ce simt, sunt atașată de ideea că în sfârșit sunt "cu cineva" cu care vibrez, cu care simt bucurie și durere, cu care îmi dezbrac foițele de ceapă ca să mă vindec și nu vreau să-l pierd? Cine este el? De ce tind să devin sufocantă (senzația mea) și să-l "manipulez" ca să nu-și îndrepte atenția în altă parte, deși știu deja că pentru mine a reapărut după tot acest timp? Astăzi tac mult (dar las semne în altă parte). Aș vrea, totuși, să dispar de tot și nu știu cum. Hai, încetează cu fatalismele, Cristina!