Despre dulapuri

Unul dintre refugiile din viaţa mea au fost dulapurile. Nişte spaţii ideale, musai de explorat, nişte locuri de joacă, ascunzători, case, lifturi, nişte prieteni fideli. Mirosurile lor îmi sunt inconfundabile. Dacă le-aş regăsi în altă parte, ar fi o minune. Ele sunt unice. Ce păcat că o parte din aceste dulapuri deja nu mai există.
Unul dintre ele era şifonierul mamei din dormitor. Făcea parte dintr-un set comun de dormitoare pe vremea aia. Cu pat dublu, fiecare jumătate cu lada lui pe roţi care intra într-un fel de garaj peste care zăceau nişte bureţi. Patul ăsta era în permanenţă o corvoadă. Trebuia să mă întind pe jos şi să-l împing cu picioarele. În lăzi puneam aşternutul şi multă vreme mai târziu o seamă de jucării sau obiecte aproape inutile. Patul era încadrat de două dulapuri înalte. Tot între acele dulapuri se afla prins în şuruburi un raft ale cărui şipci s-au îngreunat în timp de cărţi. Mai exista un taburet sau poate două (asta nu mai ştiu, fiindcă taburetul şi nişte uşi pe care ne urcam noi au dispărut primele), apoi şifonierul. Sus de tot deasupra mai erau două uşi la care nu ajungeam decât dacă luam toţi bureţii patului şi îi puneam unul peste celălalt ca să mă pot urca. Costume, rochii, cutii de pantofi cu pantofi în ele, genţi, uniforma de elev militar cu şnur a tatălui meu, cutii de carton cu scrisori în ele, din care am sustras sistematic vederile, felicitările şi timbrele de pe plicuri, dar mai ales rochia de mireasă a maică-mii în care mă îmbrăcam şi mă făleam prin casă şi port-bebe-ul meu roşu cu broderie de la botez mirosind a levănţică. Ocazional apăreau şi alte obiecte, diverse daruri pe care mama le ascundea de noi şi cu care îmi stricam surprizele. Cine caută, găseşte. Aşa am fost răsplătită într-o zi cu o chestie drăguţă pe care am găsit-o în dulap, ca şi cum acesta ca un magician mulţumit de cântecelele zuzei curioase le-ar fi făcut să apară acolo din nimic.
Dulapul uneia dintre mămăile mele avea o oglindă pe mijloc cu încrustaţii florale. Era dintr-un placaj de lemn subţire închis la culoare. Avea două uşi cu mânere mici rotunde înfipte în nişte găuri. Sub uşi era un sertar mare tot cu două mânere. Sertarul ăsta, ca şi uşile de fapt, nu se deschidea niciodată cum trebuie. Deasupra dulapul avea un ornament din acelaşi placaj, tăiat în onduleuri simetrice. Înăuntru - lenjeria şi lucruşoarele mamaie-mii. Cealaltă avea tot un dulap negru, mult mai simplu, dar la fel de defect. În el am gasit o groază de ştergare şi o pungă mare cu gheme colorate de lână. Din ele ieşeau florile şi motivele de pe ştergare. Mai târziu inclusiv ale mele. :D
Şi mai senzaţionale erau bufetele. Alea aveau multe sertare. În sertare - vrute şi nevrute: fotografii, foarfeci, cretă sau bucăţi de săpun de casă pe care le foloseau la croitorie, degetare, maşini de tuns, reţepte îngălbenite sau acte de identitate, monede, ceasuri stricate ale căror rotiţe dinţate se transformau cu succes în titirezi. Nu mai vorbesc de străchinile goale sau pline, primite pe la nu ştiu ce parastase sau de bibelourile exilate de maică-mea. Nu mult a lipsit până n-am răsturnat unul dintre aceste bufete. Cum cădeau ele toate paharele şi cănile şi celelalte şi se făceau praf sub privirile mele inocente de copil care nu mai avea altceva decât să se aştepte la o ceartă zdravănă...

Octombrie auriu

Am ieşit la soare. Mi-am lăsat pletele bălaie să fluture în vânt (mamă, cum sună :p ). Am dat un şut în frunze, am cumpărat o ramă pentru ultima capodoperă. Am trimis un disc cu poze, lucru pe care trebuia să-l fac de mai multă vreme. Narcisismul meu şi penuria locală de fotografi m-au împins să iau de una singură câteva instantanee cu mine însămi. Apoi m-am plimbat pe marginea râuleţului unde am dat iar un şut în frunze şi mi-am pozat (cum spuneam) chipul. Telegrafic, nu? Poze mai tarziu, dacă mi se face milă de ele. Mă duc să prepar o prăjitură.

Hmmm

Dacă m-aş lăsa pradă unui impuls coleric, aş pune plăcuţa "blog închis", mi-aş lua traista şi-aş pleca unde-oi vedea cu ochii. Pentru cine scriu eu aici? E clar că fac asta din obişnuinţă. Doar o parte e pentru mine. Restul e balast, sunt chestii adunate, pe care nu vreau să le pierd, în caz că aş vrea să mă întorc la ele. Scriu în ultima vreme numai banalităţi. Mă plafonez sistematic. Se simte, nu? Asta am făcut dintotdeauna. Să nu exagerez totuşi spunând că doar atâta pot. Numai că mai mult nu vreau eu. Adică nu mă mobilizez.
Şi cum probabil nu am apucat să zic, week-end-ul ăsta sunt singură acasă. Aveam planuri oarecum măreţe. De exemplu să mai mâzgălesc ceva. Evident că propriile mele speranţe se diluează aşa ca cerneala de pe hârtie. Nu prea mai am chef de nimic. M-am încălzit peste noapte cu centrala pusă şi cu două pături. Am dormit un pic cam prost. M-a cam durut burtica (acolo unde nu mai este bila). Am băut nişte apă. Mi-a trecut. Şi mai aveam o grijă. Să mă duc la piaţă să-mi cumpăr pui de la rotisor. Am ieşit într-o dimineaţă foarte însorită şi frumoasă, aş fi vrut să fie şi mai devreme, dar îmi place să dorm, ceea ce azi a fost oricum inutil cu somnul meu chinuit. Măi, bau-baule! Am luat coşul la braţ şi am plecat agale pe străzi. La întoarcere am ieşit în grădină şi mi-am permis să salvez câteva mere ce căzuseră şi aveau şansa să putrezească acolo sau să fie ciugulite de păsări. Danke, Herr Brenni, dacă tot ai pus meri, profită şi vecinii.
Vorbind aseară cu bau bau, mi-am amintit de nopţile mele de tânără inocentă şi neliniştită pe care le petreceam pe la ţară prin vacanţe. Nopţile acelea de ieşit cu diverşi prieteni la disco. Cum străbăteam noi câţiva km pe şoseaua pustie în drum spre locul cu pricina sau cum o luam direct prin câmp, fiindcă era drumul mai scurt şi traversam un râu aproape sec pe o punte legănată şi deseori defectă (adică fără şipci, aşa că mai degrabă scoteam încălţările şi o luam prin apă), uneori într-o beznă completă, alteori doar sub clarul de lună, cum ne întâmpina o armată de cruci la punte, cum ne speriau pe noi băieţii la capătul celălalt al punţii, cum răsunau din depărtări lătrat de câine sau lăcuste însetate din mirişte, cum ajungeam noi în săliţa aceea de la subsol şi îi cuprindeam conţinutul cu privirea. Aşa aveau verişoarele mele ce povesti mamei lor a doua zi, cine cu cine, ce şi cum. Cum venea el, câte-un ţărănel, să mă invite la blues şi eu îl refuzam, iar el de ciudă m-ameninţa cu bătaia. Cum ieşeau ei, fetele şi băieţii să se plimbe, să se răcorească, să se pupe...
N-am mai ieşit de mult în niciun club. Aş dansa, m-aş lăsa invitată la blues, m-aş întoarce acasă pe jos prin pustietatea de pe străzi, aş... N-am să explic de ce deocamdată toate acestea sunt imposibile. E un risc pe care mi l-am asumat. Să vedem cât mai rezist. Vorba lui, trebuie să ies de-aici o vreme. Singură. Şi voi ieşi. Primele două sau trei săptămâni de concediu ştiu când le pun.

Turtă şi puiul de curcă

Afară miroase a iarnă. Am fost ceva mai devreme într-o vizită. Prin zonă venea miros de lemne arse, de pământ reavăn, ba chiar un uşor iz de bălegar. Mi-am amintit de iernile sau de toamnele târzii de la ţară. Pământul acela întors şi îngheţat, cu resturi de coceni adâncite în el, de focul din sobă şi căldura insuportabilă din timpul nopţii, de lătratul lui Turtă. Săracu Turtă, câte nopţi în frig şi umezeală n-a îndurat el, legat acolo în şopronul ăla. Primăvara devreme mă duceam mai rar pe-acolo. Dar m-am nimerit într-o vacanţă. N-aveam eu ce face pe-acasă. Din aproximativ două săptămâni, doar două-trei zile n-a plouat. Noroi până la genunchi, drum desfundat etc. Iar bietul Turtă urla noaptea de ciudă. Într-o a doua zi m-am dus la el. Culcuşul lui era o baltă. Cine ştie de când stătea el aşa? Providenţa m-a trimis într-un final pe mine (şi nu se ştie cât a durat această fericire). Am luat dintr-un alt şopron o căpistere veche de lemn (care probabil fusese pătuţul de copil mic al tatălui meu sau poate doar un vas de preparat aluatul de pâine) şi fiindcă avea o crăpătură chiar pe fundul ei, am aşezat acolo o bucată de cauciuc scăpată din incendiul în care şi-a dat tataie sfârşitul (tataie era croitor, făcea printre altele scarpeţi, nişte încălţări vestite pe o rază de cel puţin 30km în zonă, pentru tălpile acestora folosea cauciucul), iar peste cauciuc o haină veche. Am pus căpisterea în noroiul câinelui. Nu după foarte mult timp câinele mă privea uşurat şi - îndrăznesc să cred - recunoscător din noul lui cuib.

Sar de la una la alta.

 

Povestea puiului de curcă mort a rămas la mine în familie o sursă perpetuă de haz. Mamaiei mele îi murise un pui de curcă. Cu acesta m-am jucat vreo două zile la rând până când a început să se strice. Mamaie l-a aruncat, iar eu am suferit atâta după el, încât n-am ezitat s-o întreb pe tanti Milica de la chioşc dacă are pui de curcă de vânzare.

La vârsta la care eu mă jucam cu pui de curcă morţi sau mă tăvăleam în nisip sau mă dădeam de-a dura pe canapea în jos, cineva se lăuda (posibil ca să mă umilească aşa un pic) că deja se săturase citind. Ce să-ţi povestesc... Cine e mai normal între noi, domnule enciclopedie cel frustrat? Ce bine că şi povestea asta s-a terminat deja de mult.  

Şterse de praf:

Poze vechi cu mine

Mi s-a pus pata

...pe cântecelul de ieri. Îl ştiu de pe vremea când înregistram (copiam) primele mele casete cu clasice. A trecut mult de când nu-l mai ascultasem şi am dat de el întâmplător zilele trecute. N-a fost greu să-i găsesc versurile. Am o colecţie mică, mică de cântecele pe care le-am învăţat pe din-afară şi mă străduiesc să nu le uit. Aşa că de-alaltărieri numai asta fredonez. Sunt aproape de suprasaturaţie. Îmi trebuie acum o pauză de el.
Am schimbat ieri aşternuturile şi mi-am pus o pătură mai uşoară, dar mai groasă. Ce bine dorm sub ea. D. mi-a cumpărat acum două zile o minge uriaşă de cauciuc. Albastră. I-am găsit loc aici sub masă la picioare. Uneori uit de ea şi mă sperie.
La aşa ceva visam cu câţiva ani în urmă. Când încă mai aveam speranţa să-mi practic meseria. Am senzaţia că s-a dus totul pe apa sâmbetei. Se şterge tot mai mult din ceea ce-am învăţat. Cu cât ezit mai mult între repetarea studiului şi a face copii, cu atât intru mai mult în criză. Trebuie să aleg una dintre ele. Sau pe niciuna.
Ce bine e cu ciupicii tricotaţi de Dăicuţa. Îi uitasem prin dulap, dar iarna sunt tare utili. Deger fără ei.

Starea mea de zilele astea

Hayley Westenra - Bist Du Bei Mir


Bist du bei mir, geh' ich mit Freuden
zum Sterben und zu meiner Ruh'.
Ach, wie vergnügt wär' so mein Ende,
es drückten deine lieben [schönen]1 Hände
mir die getreuen Augen zu!

Un link

Scriem din nou pe Republică

Republica Gramo caută personaje. Cine mai vrea să scrie cu noi?

"L-am servit pe regele Angliei"

Are şi un film. Pentru cine a citit cartea, ar putea fi un pic dezamăgitor, lipsesc multe scene. Dar e irezistibil. Mai ales dacă-l priveşti într-o săliţă mică şi aproape goală de provincie.

Uneori

Îmi vine să fac *puf* şi să dispar pur şi simplu. Şi nu pot. Sunt lucruri care se întâmplă în mine indiferent de voinţa mea. Ajung fără să vreau într-o altă lume în care nu merit să mă aflu, căci ea nu trebuie să fie pentru mine. Şi cu fatalismele astea am pus capăt şi ultimului strop de milă care ar mai fi existat în ceea ce mă priveşte.

Diverse

Sunt bolnavă după muzici. Caut şi descopăr în permanenţă câte ceva nou. Am sute, mii chiar, de bookmark-uri, trebuie să probez şi aia şi aia. Aş avea şi timp dacă mi-aş pune non-stop căştile pe urechi. Ceea ce e (momentan) imposibil. Cutiuţa cântătoare şi-a dat de ceva vreme obştescul sfârşit. În magazin nu aş avea voie cu ea. În magazin nu urlă nici măcar un radio, din raţiuni economice. Mănâncă un radio mai mult decât un bec? Sau o scară rulantă?
În liniştea adormitoare a bâzâitului de neoane şi a urcuşului/coborâşului scărilor rulante răsună voci de copii ce se entuziasmează şi râvnesc la diverse flecuşteţe, răsună meto-ul cu abţibilde portocalii de preţuri, răsună o cutie de carton crăpată cu cutter-ul, nişte umeraşe lovindu-se de bara pe care au stat agăţate, răsună trasul perdelei la cabina de probă, vocea unei colege strigând-o pe o alta şi gândurile mele în propria lor colivie.
Îi ziceam lui D mai deunăzi că nu sunt rasistă, dar mă îngrijorează (mă sperie) numărul tot mai mare al şalurilor şi baticelor precum şi cel al purtătoarelor virtuale ale acestora. Impresia mea este dilatată optic şi de faptul că toate acestea vizitează cu precădere magazine de discount ca al nostru. Împreună cu ele (şi nu numai) mă sperie numărul de cărucioare şi numărul puradeilor (în mare) prost crescuţi. Parcă aş uita de fiecare dată că oamenii se mai şi înmulţesc. Cu toţii în afară de mine.
Slavă Domnului, o jumătate de zi şi doar câteva incidente "m-au scutit" de porţia de nervi zilnică.
În dimineaţa asta am confundat liniştea cu două copiluţe brunete cu fluturaşi în păr ce stăteau/şedeau tăcute şi tânjitoare pe lângă seturile de jucării. Îşi rugau din priviri mama care se îndrepta cu o figură obosită, conturată de mici grimase, spre mine, locul unde putea plăti cele două pijămăluţe.
În dimineaţa asta am confundat liniştea cu oprirea scării rulante. Ceasul rău a agăţat între treptele ei fusta prea lungă a unei doamne ce tocmai pleca. Doamna s-a speriat. Nu mai putea pleca. Am oprit scara. Fusta ei nu mai ieşea de-acolo. O foarfecă a rezolvat (temporar) problema doamnei. O serie de telefoane au adus un meşter care a intrat în maţele scării. Mai departe nu mai ştiu.
O clientă care cumpărase printre altele o pungă de bomboane a venit ieri şi s-a plâns că a plătit prea mult pe ele. Adică nu cât făceau. Am rugat-o să revină cu marfa şi cuponul înapoi ca să-i rezolvăm problema. S-a întors azi cu cuponul. Nu se putea face înţeleasă. Sau mai degrabă nu ne puteam noi face înţelese că fără punga de bomboane nu avem cum sa-i rezolvăm problema. Eram deja roşie la faţă (nu cred că ar fi nevoie să mi-o mai spună cineva), tonul meu căpăta treptat câţiva decibeli în plus. Mi-a venit finally ideea să rog clienta să-mi arate în raft o pungă identică. Am luat cuponul şi am confruntat datele. Rog să mi se ierte, unii oameni sunt proşti grămadă, unii sunt extrem de aerieni, iar unii excelează în ambele. Glasul mi s-a înmuiat mai apoi cu un fel de replică de consolare.
M-am întors din nou la colivia mea cu spaţii largi printre zăbrele şi gânduri plutitoare, la pasărea mea de foartedimineaţă (la ce-o fi făcând ea), la pus haine pe umeraş, la încasat pulovere, maieuri, baterii, bomboane, autocolante, scutece, căciuliţe, parfumuri, căni, chilipiruri. M-am întors acasă, mi-am potolit foamea cu câteva dulciuri şi am dormit vreo două ore ca un prunc.
Iar acum mă delectez cu rezonanţa vocii lui Springsteen.

Hei, du...

Dacă n-aş mai scrie, aş fi de mult moartă şi îngropată. Dacă n-aş mai scrie pe acest blog, aş scrie pe altul. Dacă n-aş mai scrie pe blog în general (şi-aşa mă cenzurez prea mult, deşi nici chef de povestiri concrete nu prea mai am), m-aş întoarce la hârtie. Cel puţin mi-aş reexersa scrisul de mână. Naiba, când m-apuc de scrisorile alea?
Timpul liber - din perspectiva unei femei măritate - se împarte altfel. Se raportează în special (dar nu neapărat) la grija pentru celălalt. Dacă ţi-ai luat "baby boy" trebuie să-l creşti, să-l ocroteşti, să-l hrăneşti etc. Liniştea alături de el este de nelepădat. Ce mă fac, totuşi? Ieri părea să se răstoarne lumea peste mine cu susul în jos. Am dereticat roboţeşte prin magazin, mi-am scurtat pauza ca o terapie, am fost total absentă. Părea că nu există nici-o portiţă. Nici măcar o fereastră. Azi mă zgândără încă ceva (nu ştiu exact ce anume sau poate ştiu dar nu vreau să-i spun pe nume, fiindcă sunt sigură că-i doar un moft), dar există (şi ăla cu efect parţial) un antidot care se oferă cu linguriţa. Altfel m-aş plictisi. Vreau (un timp cât de scurt singură) acasă. În Ro. Sper să mă înţeleagă cineva...

Doza de timp

...şi-a făcut efectul. Şi nu numai ea. Mă simt extrem de uşurată pe de o parte, cu gândurile în altă parte. Ce stare frumoasă, de-ar rămâne ea aşa... Eu şi ale mele. Trebuie să-mi schimb numărul de telefon. Amin.

...

Mă trezesc cât mai târziu posibil. Dorm până la ultima celulă fiindcă aşa îmi trebuie. Duminica e singura zi în care absolut nicio grijă nu trebuie să mă trezească. După ce o foială uşoară prin casă închide uşa tiptil şi fuge după chifle, deschid în sfârşit ochii. M-am visat călare pe un tigru negru ca un câine într-o savană. Aiureli. Continuu să visez cu ochii pe pereţi. Vreau să mă mai întorc o dată în satul acela cu coclauri şi să străbat în sfârşit aceiaşi coclauri după o groază de ani, să caut fântânile-căsuţe ascunse în dosuri de pădure, să mă întind în poieni pe iarbă, să ascult lăcustele însetate şi să privesc norii şi brazdele albe de pe cer, să stau noaptea pe prispa casei (chiar dacă nu mai e cea pe care o ştiam eu) la un pahar de vorbă (sau mai degrabă de tăcere), să aprind vreo două lumânări (din-alea parfumate în găletuşă, cum au nemţii, doar atât aş inova în cazul ăsta) şi să ascult greierii şi paşii necunoscuţi de pe drum. Starea asta mi-o (re)cunosc. Degust fiece cuvânt şi îmi place să-mi imaginez că se leagă de mine. Chiar dacă în cele mai multe cazuri (dureros de constatat) nu e aşa.

Se poartă mov

Întrebare: ce face neamţul o dată pe an de ziua naţională? Răspuns probabil: merge la vecinii noştri (era să zic bulgari) olandezi.
Ni s-a pus deci şi nouă de-o plimbărică. Aşa că am bătut vreo 200 km şi am ajuns într-un orăşel drăguţ cu gracht, poduri, mii de biciclete şi căsuţe înghesuite una-ntr-alta şi fără perdele la ferestre. Unele facturi ne-au lăsat ceva mai mulţi bani în buzunar decât aşteptat, aşa că ne-am răsfăţat cu câteva nimicuri. Printre ele ar fi câteva filme pe care voiam eu să le am de mai demult, aşa pentru sufleţelul meu (se pare că olandezii oferă cam pe toate drumurile diverse dvd-uri chilipir), o băscuţă, un cuţitaş de plastic pentru salată (am intrat deja în vreo 3-4 magazinaşe cu obiecte de uz casnic şi de decor şi atât m-am minunat, că de-abia am putut să plec cu ceva de ciudă că nu le pot lua pe toate), o punguţă de caramele, nişte pânze pentru pictat (dintre care una uriaşă pe care am luat-o la risc, fiindcă nu eram siguri că încape în maşină, vedea-m-aş acum scoţând o capodoperă din ea) şi mai ales un săpun care mie îmi miroase hedonistic a pereţi.
Mi-au plăcut oamenii, un pic mai puţin crispaţi şi ceva mai curajoşi şi mai inspiraţi decât nemţii. Începe să-mi placă tare mult olandeza, seamănă în unele cazuri cu româna. :D Îmi place dezinvoltura şi relaxarea cu care se circulă pe biciclete. În schimb mi-aş dori un permis de pieton care să circule fără frică printre ele. Acestea sunt absolut peste tot. Am constatat mai mult sau mai puţin miraţi că ţoalele şi încălţările din ofertele actuale sunt în mare parte mov. Ne-am plimbat cu tramvaiul de la parcare şi până în centru. Am terminat o carte pe drum în maşină.
După vreo 4-5 ore de somn maxim, am făcut astăzi faţă unui nor uriaş de clienţi cărora iarna care bate la uşă le îngheaţă poponeţele.
Aş fi vrut să formulez toate acestea complet altfel, însă, în graba cu care scriu ca să nu uit şi fărâma a ceea ce îmi mai amintesc, se pare că nu-mi iese.

P.S. - Şi cred că mi-e dor de (dar nu spun ce sau cine)... Îmi place starea actuală. Sunt diverse doruri amestecate, e ca un fel de îndrăgosteală, câteva mărunţişuri la care visez cu ochii deschişi şi uit să cobor din autobuz...

Poze:

Utrecht 3 Oct 2008

N-am avut răbdare

...să mă las lepşuită. La interminabila asta uite că mai adaug:

* îmi place să dorm dimineaţa şi să visez pe cineva, dar...
* îmi place şi să mă trezesc uneori cu noaptea-n cap, să aprind lămpiţa de pe birou şi să scriu la lumina ei

* nu îmi place să ştiu că unii dintre apropiaţii mei sunt cu un picior în groapă (chiar dacă din propriile ambiţii) şi nu sunt în stare să-i ajut

Leapşa la Gramo