Unul dintre refugiile din viaţa mea au fost dulapurile. Nişte spaţii ideale, musai de explorat, nişte locuri de joacă, ascunzători, case, lifturi, nişte prieteni fideli. Mirosurile lor îmi sunt inconfundabile. Dacă le-aş regăsi în altă parte, ar fi o minune. Ele sunt unice. Ce păcat că o parte din aceste dulapuri deja nu mai există.
Unul dintre ele era şifonierul mamei din dormitor. Făcea parte dintr-un set comun de dormitoare pe vremea aia. Cu pat dublu, fiecare jumătate cu lada lui pe roţi care intra într-un fel de garaj peste care zăceau nişte bureţi. Patul ăsta era în permanenţă o corvoadă. Trebuia să mă întind pe jos şi să-l împing cu picioarele. În lăzi puneam aşternutul şi multă vreme mai târziu o seamă de jucării sau obiecte aproape inutile. Patul era încadrat de două dulapuri înalte. Tot între acele dulapuri se afla prins în şuruburi un raft ale cărui şipci s-au îngreunat în timp de cărţi. Mai exista un taburet sau poate două (asta nu mai ştiu, fiindcă taburetul şi nişte uşi pe care ne urcam noi au dispărut primele), apoi şifonierul. Sus de tot deasupra mai erau două uşi la care nu ajungeam decât dacă luam toţi bureţii patului şi îi puneam unul peste celălalt ca să mă pot urca. Costume, rochii, cutii de pantofi cu pantofi în ele, genţi, uniforma de elev militar cu şnur a tatălui meu, cutii de carton cu scrisori în ele, din care am sustras sistematic vederile, felicitările şi timbrele de pe plicuri, dar mai ales rochia de mireasă a maică-mii în care mă îmbrăcam şi mă făleam prin casă şi port-bebe-ul meu roşu cu broderie de la botez mirosind a levănţică. Ocazional apăreau şi alte obiecte, diverse daruri pe care mama le ascundea de noi şi cu care îmi stricam surprizele. Cine caută, găseşte. Aşa am fost răsplătită într-o zi cu o chestie drăguţă pe care am găsit-o în dulap, ca şi cum acesta ca un magician mulţumit de cântecelele zuzei curioase le-ar fi făcut să apară acolo din nimic.
Dulapul uneia dintre mămăile mele avea o oglindă pe mijloc cu încrustaţii florale. Era dintr-un placaj de lemn subţire închis la culoare. Avea două uşi cu mânere mici rotunde înfipte în nişte găuri. Sub uşi era un sertar mare tot cu două mânere. Sertarul ăsta, ca şi uşile de fapt, nu se deschidea niciodată cum trebuie. Deasupra dulapul avea un ornament din acelaşi placaj, tăiat în onduleuri simetrice. Înăuntru - lenjeria şi lucruşoarele mamaie-mii. Cealaltă avea tot un dulap negru, mult mai simplu, dar la fel de defect. În el am gasit o groază de ştergare şi o pungă mare cu gheme colorate de lână. Din ele ieşeau florile şi motivele de pe ştergare. Mai târziu inclusiv ale mele. :D
Şi mai senzaţionale erau bufetele. Alea aveau multe sertare. În sertare - vrute şi nevrute: fotografii, foarfeci, cretă sau bucăţi de săpun de casă pe care le foloseau la croitorie, degetare, maşini de tuns, reţepte îngălbenite sau acte de identitate, monede, ceasuri stricate ale căror rotiţe dinţate se transformau cu succes în titirezi. Nu mai vorbesc de străchinile goale sau pline, primite pe la nu ştiu ce parastase sau de bibelourile exilate de maică-mea. Nu mult a lipsit până n-am răsturnat unul dintre aceste bufete. Cum cădeau ele toate paharele şi cănile şi celelalte şi se făceau praf sub privirile mele inocente de copil care nu mai avea altceva decât să se aştepte la o ceartă zdravănă...
