...

Mă trezesc cât mai târziu posibil. Dorm până la ultima celulă fiindcă aşa îmi trebuie. Duminica e singura zi în care absolut nicio grijă nu trebuie să mă trezească. După ce o foială uşoară prin casă închide uşa tiptil şi fuge după chifle, deschid în sfârşit ochii. M-am visat călare pe un tigru negru ca un câine într-o savană. Aiureli. Continuu să visez cu ochii pe pereţi. Vreau să mă mai întorc o dată în satul acela cu coclauri şi să străbat în sfârşit aceiaşi coclauri după o groază de ani, să caut fântânile-căsuţe ascunse în dosuri de pădure, să mă întind în poieni pe iarbă, să ascult lăcustele însetate şi să privesc norii şi brazdele albe de pe cer, să stau noaptea pe prispa casei (chiar dacă nu mai e cea pe care o ştiam eu) la un pahar de vorbă (sau mai degrabă de tăcere), să aprind vreo două lumânări (din-alea parfumate în găletuşă, cum au nemţii, doar atât aş inova în cazul ăsta) şi să ascult greierii şi paşii necunoscuţi de pe drum. Starea asta mi-o (re)cunosc. Degust fiece cuvânt şi îmi place să-mi imaginez că se leagă de mine. Chiar dacă în cele mai multe cazuri (dureros de constatat) nu e aşa.