Sunt bolnavă după muzici. Caut şi descopăr în permanenţă câte ceva nou. Am sute, mii chiar, de bookmark-uri, trebuie să probez şi aia şi aia. Aş avea şi timp dacă mi-aş pune non-stop căştile pe urechi. Ceea ce e (momentan) imposibil. Cutiuţa cântătoare şi-a dat de ceva vreme obştescul sfârşit. În magazin nu aş avea voie cu ea. În magazin nu urlă nici măcar un radio, din raţiuni economice. Mănâncă un radio mai mult decât un bec? Sau o scară rulantă?
În liniştea adormitoare a bâzâitului de neoane şi a urcuşului/coborâşului scărilor rulante răsună voci de copii ce se entuziasmează şi râvnesc la diverse flecuşteţe, răsună meto-ul cu abţibilde portocalii de preţuri, răsună o cutie de carton crăpată cu cutter-ul, nişte umeraşe lovindu-se de bara pe care au stat agăţate, răsună trasul perdelei la cabina de probă, vocea unei colege strigând-o pe o alta şi gândurile mele în propria lor colivie.
Îi ziceam lui D mai deunăzi că nu sunt rasistă, dar mă îngrijorează (mă sperie) numărul tot mai mare al şalurilor şi baticelor precum şi cel al purtătoarelor virtuale ale acestora. Impresia mea este dilatată optic şi de faptul că toate acestea vizitează cu precădere magazine de discount ca al nostru. Împreună cu ele (şi nu numai) mă sperie numărul de cărucioare şi numărul puradeilor (în mare) prost crescuţi. Parcă aş uita de fiecare dată că oamenii se mai şi înmulţesc. Cu toţii în afară de mine.
Slavă Domnului, o jumătate de zi şi doar câteva incidente "m-au scutit" de porţia de nervi zilnică.
În dimineaţa asta am confundat liniştea cu două copiluţe brunete cu fluturaşi în păr ce stăteau/şedeau tăcute şi tânjitoare pe lângă seturile de jucării. Îşi rugau din priviri mama care se îndrepta cu o figură obosită, conturată de mici grimase, spre mine, locul unde putea plăti cele două pijămăluţe.
În dimineaţa asta am confundat liniştea cu oprirea scării rulante. Ceasul rău a agăţat între treptele ei fusta prea lungă a unei doamne ce tocmai pleca. Doamna s-a speriat. Nu mai putea pleca. Am oprit scara. Fusta ei nu mai ieşea de-acolo. O foarfecă a rezolvat (temporar) problema doamnei. O serie de telefoane au adus un meşter care a intrat în maţele scării. Mai departe nu mai ştiu.
O clientă care cumpărase printre altele o pungă de bomboane a venit ieri şi s-a plâns că a plătit prea mult pe ele. Adică nu cât făceau. Am rugat-o să revină cu marfa şi cuponul înapoi ca să-i rezolvăm problema. S-a întors azi cu cuponul. Nu se putea face înţeleasă. Sau mai degrabă nu ne puteam noi face înţelese că fără punga de bomboane nu avem cum sa-i rezolvăm problema. Eram deja roşie la faţă (nu cred că ar fi nevoie să mi-o mai spună cineva), tonul meu căpăta treptat câţiva decibeli în plus. Mi-a venit finally ideea să rog clienta să-mi arate în raft o pungă identică. Am luat cuponul şi am confruntat datele. Rog să mi se ierte, unii oameni sunt proşti grămadă, unii sunt extrem de aerieni, iar unii excelează în ambele. Glasul mi s-a înmuiat mai apoi cu un fel de replică de consolare.
M-am întors din nou la colivia mea cu spaţii largi printre zăbrele şi gânduri plutitoare, la pasărea mea de foartedimineaţă (la ce-o fi făcând ea), la pus haine pe umeraş, la încasat pulovere, maieuri, baterii, bomboane, autocolante, scutece, căciuliţe, parfumuri, căni, chilipiruri. M-am întors acasă, mi-am potolit foamea cu câteva dulciuri şi am dormit vreo două ore ca un prunc.
Iar acum mă delectez cu rezonanţa vocii lui Springsteen.
