Despre familie și dorul de-acasă

Când m-am hotărât să mă mărit și să plec din țară mi-am asumat toate riscurile posibile, știute și neștiute, fiindcă nu știam în mijlocul cărei familii mă nimeresc, cât de generoși sau de sceptici vor fi membrii acesteia, că nu mai am pe nimeni altcineva în afară de mine însămi, că D n-ar fi fost de fapt cine era (deși l-am ales intuitiv și uite că nu m-am înșelat), că necunoașterea limbii mă va ține o vreme pe-acasă, că nu-s în stare să-mi găsesc un job cu venit rezonabil dacă nu mă zbat mai mult, în fine nu știam dacă voi mai fi în stare să mă întorc în Ro ca să-mi încarc bateriile. Una din promisiunile lui D către mama fusese aceea că nu va trece mult timp până mă voi întoarce, că nu se face anul și revin. Dar lucrurile au întotdeauna propria întorsătură. Viața propriei mele familii depinde de tot ceea ce investim în ea. Casă, nevoințe de zi cu zi, mici plăceri, plimbări, taxe, impozite, sacrificii, mai nou - un copil. Cu greu îmi mai pot permite să plec la ai mei o dată pe an. Discutam aspectele astea deunăzi cu R. Am nevoie de această călătorie, după cum am zis. Ea mă întreba de ce. Că uite, de-abia am reușit să renovăm și noi, copilul e prea mic, că familia mea e AICI. Familie am și dincolo, am menționat. Părinți (ce dacă abia au plecat), frate, bunici. Rudele mele de sânge (cele mai apropiate, că de restul îmi pasă mai puțin). NU, zice ea, familie e cea care îți este aproape, care vine să te felicite de ziua ta sau e alături de tine și vă vedeți și cu alte ocazii. Aceeași persoană e de părere că dacă te rupi de tot de locurile de unde ai plecat îți este mai bine decât dacă te reîntorci periodic și îți întreții dorul ca pe un jar aprins. Că (sic!) de-aia Oma M, de când a plecat (de nevoie, că așa erau timpurile) din Silezia acum nu știu câte zeci de ani și nu s-a mai întors deloc, încă mai suferă de dor și se vaită, dar tot nu se duce. Acum nici n-ar prea mai avea la cine. De ce aș face și eu ca Oma M? Silezia e un loc din care nemții au fost siliți să plece. E o chestie complicată la mijloc. Eu am o altă situație. Și ce dacă? Dar de ce să mă enervez inutil? Ce-mi pasă mie ce crede mătușa X? Cu puțin efort și susținere mi-am luat bilet să vin cu juniorul. Noi doi, că D nu zboară, iar eu iarna (când ar fi plănuit D) nu conduc mii de km cu copil mic după mine.

Uh

Se face curând o lună de când n-am mai scris. Ai mei au venit și au și plecat, LS a împlinit anul și l-a sărbătorit cu părinți și bunici, ne-am plimbat prin și pe lângă munți, pe la castele, chei și târguri de flori (mă rog, atât cât se poate vedea în câteva zile sub statutul de turist obișnuit cu fotoaparat în dotare). D are două luni de concediu de paternitate, stăm toți trei pe-acasă, ne obișnuim împreună, facem zile negre vecinului grătărar care, cum dă soarele, cum bântuie cu gagica prin grădină ca doi huhurezi, de nu-ți tihnește să ieși și tu în intimitatea ta. LS trântește uși și sertare (grătărarul cu gagică și-a imaginat și el cumva că n-avem cum să trăim doar cu șnițele), se deplasează patruped ca o sfârlează și a intrat în era încercare și eroare, a frustrărilor aferente dotate cu crize de afect și mieunat. Are locurile preferate în care ”devastează” și descoperă încet, dar sigur locuri/lucruri noi. Renunțăm încet la piureuri, dar e ca și cum n-ar mânca nimic, ca și cum am lua-o de la capăt. Trăiesc cu senzația că mănâncă iarăși mai des (de fapt așa e, fiindcă doar ciugulește, explorează în sfârșit mâncarea, o refuză dacă nu-i place sau dacă e în alt recipient etc), inclusiv noaptea.
Aș vrea în continuare să fac și alte lucruri, dar nu-mi tihnește, nici măcar dacă stau la computer, LS se ține de pantalonii mei oriunde m-aș afla. Trebuie să mai aștept. :)
Chiar de au fost ai mei pe la noi, nu se pune. M-aș mai duce și eu pe-acasă. Așa cum o fi ea. Măcar să pot citi românește în jurul meu, pe diverse panouri sau pe cărți în librării. În fine, văd eu cum fac, poate la toamnă.

Ura!

Mai am puțin și mă dă lumea iar dispărută. Nu că n-aș avea despre ce scrie. Nici că sufăr de lipsa timpului, ce-i drept în ultima vreme stau cam mult de posteriorul juniorului care explorează cu entuziasm toată casa (mai nou a ajuns și prin dulapuri) sau, dimpotrivă, se ține el de mine, însă am început printre altele să frec manganul uitându-mă la filme (nu spun unde am dat de ele, e netul plin) și jucându-mă niște jocuri care erau faine acum 20 de ani - m-a apucat nostalgia după Bomberman (sau Dyna Blaster) sau după Nibbly (de astea am fost eu îndrăgostită, de alea cu căutatul de comori și săritul peste lighioane, bineînțeles și de solitaire, nu de alea cu  mașini și împușcături). În fine, voiam să pun ultimul episod din concursul leușteanul, că mai departe de atât nu mai merge, pălește de secetă și de alți invadatori (aka iederă și rugi de mure) și vine toamna și oricum nu mai crește, dar are un moț inflorescent plin de păduchi ceea ce îl face cu atât mai spectacular.

În fine, cam asta e, mâine scap de rotunjire, iar peste vreo săptămână se pun ai mei iarăși pe drumuri și noi o dată cu ei, fiindcă mai întâi de toate ne dăm întânire pentru câteva zile în Bayern, pe-acolo pe unde iolarihiii prinde ecou cu adâncime.

Bonus: o pajiște cu margarete și floare.

Începe

Nebunia cu euroviziunea e pe-aproape. Nu ne-am luat bilete. Întâi am zis că nu ni le permitem, apoi (după ce prețul lor a crescut geometric) chiar nu ni le-am permis, azi s-au mai pus câteva la vânzare la prețul inițial, dar tot nu ni le permitem (așa cum momentan nu-mi permit nici binemeritata călătorie până acasă) și nici babysitting pentru LS nu avem. M-am lăsat de euroviziune la fel de repede cum mă apucase, nu-i nimic, l-a apucat pe D, acum face un ultim (sper) tur de iutuburi. Prognosticuri, chestii. Un lucru e cert: dacă ar fi să pui un verdict rapid în legătură cu calitatea muzicii promovate, poți să-ți dai seama de la o poștă care sunt alea câteva piesulici cu o oarecare urmă, infimă și aia, de geniu creativ și care sunt alea care poartă ca o patalama pe frunte înscrisul "scremut special pentru euroviziune", ca să nu mai zic de circăreți.
Deschidem totuși câte o bere și lui LS (eventual) un biberon și deschidem măgăoaia să vedem și noi circul, că doar e organizat pe sudoarea frunților ăstora ca noi care cotizează cu mic cu mare la impozite.

Iată mai jos ce își face parlamentul landului NRW pe banii (și ai) mei:

Entuziasme pre sau postPMS, cine naibii mai știe

Vreau să-mi schimb obiceiurile alimentare. Să vedem când încep și cât mă ține. Probabil până la primul chinez pe care pun ochii.
Vreau să-mi fac săpun de casă, cu flori și plante medicinale.
Vreau să-mi ridic un melc de verdețuri și alte plante aromatice.
Vreau să-mi fac unguent cu gălbenele. (Aștept mai întâi să răsară gălbenelele, dacă răsar.)
Vreau să beau zilnic ceai verde pe stomacul gol. Neîndulcit nu merge.
Vreau să inventez automobilul hibrid cu baterie solară pe capotă și cu sistem de reciclare a energiei electrice. Hai, să-mi fure cineva ideea, că eu personal în orice caz nu o pot pune pe picioare.
Vreau să coc pâine în casă, aștept să-mi cumpăr (în al câtelea cincinal?) mașina de copt.
Vreau să mă reapuc de pictat. De bricolat. Să mă apuc de cusut (traiste, păpuși, perini, așternuturi etc). (N-am mașină de cusut.)
Vreau să fierb dulcețuri și conserve.
Să-mi sortez teancul de rețete. Să-mi fac caiet de favorite.

Gata, mi-a trecut. :)

Sper să fie ultimul de astăzi

Ce poți face cu 2000 de euri?

Pleci în concediu. Închiriezi un apartament pe două luni și îți petreci tot sejurul pe balcon uitându-te la munți.


Ce faci cu 14 euri în loc de 1,99?

Îți cumperi un șampon mișto (de la o firmă englezească de cosmeticale bine parfumate, că știi tu de ce) și o alarmezi pe soacră-ta.

Două remarci

D se miră de mine cum de pot să-l car pe junior atâta. Între timp a crescut și e tot mai greu. Un amic a completat: păi ea, ca orice femeie, îl cară pe șold. Instinctual - adaug eu acum, ca o programare genetică, aceea care îți mai și lățește șoldurile o dată cu sarcina (și nașterea).

Zodia sau mai știu eu ce, ursita, mă face să ajung deseori la autoconflicte specifice unei personalități duale. Mă autocontrazic cu ușurință (aici voiam să adaug o comparație cu o rață tăind apa în două, dar am renunțat) în gândire, în exprimare, în dorințe, în atitudine, în orice. Un exemplu cu care mă confrunt în ultima vreme se referă la faptul că am început să iau proporțional în greutate (cam ca juniorul, așa) și îmi ofer explicații de genul: de când nu mai alăptez rețin calorii, statul acasă (sedentarism) și nu în ultimul rând alimentația (nu zic deloc) "sănătoasă". Ideea e că nu mai știu dacă există ceva pe lumea asta neatins de gheruțele industriei alimentare, nu aș mai putea să mă feresc în niciun chip, doar dacăăă (și aici vine autocontrazicerea) nu mă fac eu fermieră atoateproducătoare. Ce consum să fie rodul muncii mele asidue și neîntrerupte, brățara mea de aur. De unde să încep, vine întrebarea-răspuns ca o replică a monstrului de comoditate de dincolo. Să mă zbat sau să mă otrăvesc în continuare cu junkfood biologic de calitate?

Osama confundat cu Obama

Mi se pare supeaiurea să mai și declari în direct cât se poate de clar că te bucuri de moartea cuiva. Pe de altă parte să nu uite nimeni că, deși este un simbol, a omorî iepuroaica înseamnă să-ți urci în cap o groază de "pui" pe care îi lasă orfani în urma ei.

Nuntă

Ăăă, deci la doișpe fără zece vine Cate, iar la paișpe treizeci se pupă cu Uiliam pe balcon.
După care fus orar? ;;)

Plictisitor

Printre atâtea fapte bune am făcut și o boacănă. Am avut un blanc pe creier, altfel nu se explică de ce mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala în timp ce am fost avertizată de mai multe persoane, adică ce ție nu-ți place altuia nu-i face, adică m-a mâncat undeva și am săpat în grădina care nu-mi aparține, despre care crezusem că e ca și abandonată și, evident, am fost văzută de la fereastră (e și greu...). Voiam să nu tac mâlc, dar abia ieri am prins ocazia să îi vorbesc proprietarului. Altfel nu ar fi zis nimic săracul. Om binecrescut și la locul lui. Era totuși vizibil dezamăgit, în zelul meu muncitoresc i-am dezgropat (și ciuntit) (cel puțin) una dintre plantele lui favorite, o specie rară greu de găsit (în mintea mea o buruiană, zău că așa arată), pe care am îngropat-o la loc și am călcat ușor pământul deasupra ei cu speranța (certitudinea, chiar) că își va reveni. Nu i-a plăcut moșului, așa cum nu mi-ar fi plăcut nici mie. Am mărturisit că uneori sunt idioată și că n-am cuvinte care să mă scuze. Am lăsat-o în coadă de pește.
Restul zilei l-am petrecut în casă după ce prezența peretuă a vecinului grătărar care se bucură de frumusețea grădinii împreună cu gagica a început să mă enerveze. Trebuie să-mi aleg zilele (sau momentele zilei) când sunt într-adevăr complet singură. Am nevoie de liniștea mea (de) singuratică. D nu prea m-a înțeles, așa că a rămas în grădină bătut de soare, cu tot cu măgăoaie și dyna blaster online, în timp ce fericiții serveau prânzul sub marchiză cu tot cu musafiri. Cul, na? În fine, ce să mă mai strofoc, n-are sens, ieri a fost ieri, azi e azi.
Desigur, vreau în continuare acasă.

De ce froh

Paști cald, însorit, ninge nestăvilit cu polen, țuțuroiul stropește cerculețe în balta cu pești roșcalii, pe masă sub marchiză cântă un miniradio, gagica vecinului își spală câinele cu furtunul. Vecinul preia stropitoarea și îi schimbă jetul. După ce udă bine animalul se repede cu bună intenție spre micul meu metru pătrat de pământ pe care alaltăieri l-am curățat și l-am îngrijit cu bunăvoință. Am despărțit și replantat căpșunii, am semănat măcriș într-o jardinieră, am îngropat câteva rădăcini de dalie și niște bulbi uscați (petrecuți) de frezie. Peste noapte jardiniera a aterizat în pământ (deranjează vizual). În mintea mea jetul puternic de apă a dezrădăcinat căpșunii și a împrăștiat semințele măcrișului care nu ar fi trebuit să ajungă nicăieri altundeva în grădină. Metrul ăla de pământ era al MEU.
Ieri a fost frumos: ne-am plimbat familia cu vaporașul pe Rhin și am servit o înghețată care nu era a mea. Pe-a mea a servit-o altcineva. Am vopsit zece ouă. Nu mai am chef de păscuțe. De ce froh? PaștE fericit (nu există), PaștI fericit... E o tâmpenie. Această expresie vine din altă lume. A celor mai puțin profani. Mai am nevoie de o schimbare, dar presupune mari sacrificii. Așa că rămân profană (semi). Vreau acasă.

vreau acasă

Am pus

poze noi cu leușteanul

Concurs cu leuștean

câtu-i lunca și Beiușu, nu fecior ca bădiuțu

voiam să precizez că provocarea-i mare, dar nu am șanse de câștig: leușteanul meu o fi la fel de bătrân ca Moshul Fetei, dar e firfiriu, vecinul de deasupra (care știe de el) nu (mi) l-a tăiat așa cum mă temeam, doar la ciuntit un pic, nu-i nimic, salvai eu astăzi rămurica respectivă, ca s-o pun la păstrare în congelator.

Nu mai știu pe nimeni cu leuștean prin zonă, dar fac apel la ăia câțiva cititori diasporeni care mi-au mai rămas, poate se știe vreunul cu musca pe căciulă. Hai, fraților, la concurs! Care aveți așa ceva prin grădini puneți pe panoplie, să vedem și noi.

Scaietino, uite poze.

 

Update 20 aprilie (la cerere): 

Nu pot să-mi dau seama cât a crescut, era deja măricel la prima poză. Undeva pe fundal (spre colțul din dreapta jos, printre bălării și iederă) se află micul tufiș de leuștean.

Bonus, instantanee din grădina noastră, azi:

alte aiureli

dacă aș întâlni un djin i-aș cere o casă fără cabluri, fără sertare și uși, fără obiecte (sticlăraie) pe jos, fără ghivece și pământ de flori, fără flori, fără telecomenzi, scaune, mese, mașini de scris și telefoane, fără hărți, cărți și reviste, fără scări pliante și lampadare, fără scaun de toaletă și perie, fără ceas, eventual o casă goală. ceea ce e un nonsens pentru junior, dar o liniște pentru mine.