Frate, frate, dar...
Există o categorie de persoane care, ca toți profesioniștii, creează lucruri de calitate, executate profesionist apoi le vând în shop-ul căruia sunt dedicate trup și suflet și din care își câștigă pâinea.
Există o a doua categorie de persoane care se îndeletnicesc creativ în timpul liber sau când stau cu copiii acasă și pun la vânzare lucrurile pe care le-au creat, indiferent de starea lor calitativă. Exemplu concret: unora dintre acestea li se zice Nähmuddi (o adaptare regionalism de la Nähmutti), în traducere ”mami cusătoreasă”. Nähmuddi devine așa pe vremea când e gravidă și realizează ea că e în trend să coși lucrușoare pentru prunc, așa că se duce ea la supermarket, își ia o mașină de cusut de-aia de 100 de euri și se apucă de treabă. După primul pantalon bufant și o căciulă își dă seama că ar putea ea să câștige niște bănuți cu ceea ce coase, așa că își deschide shop pe etsy și se apucă de treabă. Cine are ghinionul să cumpere de la ea, (fiindcă, deh, produsele oferite de ea sunt la juma de preț față de altele similare de la concurență) constată ce cusătură urâtă are pantalonul, că nu e finisat cum trebuie, că e aiurea croit ș.a.m.d și s-a fript. Face reclamație și primește ca răspuns: păi e handmade, e unicat, își poate permite mici defecte. Iar aici sar în sus profesionistele când constată că Nähmuddi nici măcar nu are firmă, nu plătește impozite, iar prețurile ei infime coboară ștacheta prețurilor de pe piața creativă, prețuri care reflectă o sumedenie de costuri și o remunerație rezonabilă a timpului petrecut la lucru.
Tabăra profesionistelor mă scoate din sărite, fiindcă eu de fapt chiar sunt o Nähmuddi, dar una care coase pentru sine, care de-abia vinde ceva, și doar pentru ocazii speciale, care a calculat 35 de ore de muncă pentru: 2 fețe de pernă, un coșuleț textil, o mapă de scutece, 5 bavete triunghiulare, un pantalon, un shirt, un body, o fustiță, încă o fustiță cu bretele și două bentițe și pentru care a pretins prea puțin, de frică să nu rămână cu buza umflată, fiindcă așa e lumea, și asta se știe, ceea ce handmade este unic, dar costă (pentru unii prea) mult și nu și-l permite oricine.
Mi-am jurat că nu mai preiau comenzi și mi-am călcat mai repede decât așteptat jurământul pentru o cunoștință căreia i-am spus de la bun început cam cât ar costa-o un coșuleț și o mapă de scutece. M-a rugat să-i cos pentru un bebe băiețel, iar azi i-am arătat produsele prin messaging. Prima reacție: oau. Apoi mă întreabă (ciocane în cap!) cam cât ar costa-o, iar dacă stofele respective merg și pentru băieței. Erau singurele stofe pentru bebeluși pe care le aveam în rezervele mele și (gusturile nu se discută!) sunt mai mult ca sigur pentru băieței. Nu știu, tu ce crezi?, i-aș fi zis...

Văzut documentarul. Știu, pentru unii e un sac de orez răsturnat în China. Pentru mine este un idol din adolescență. Deci I care. Nu știu dacă e bine făcut, dar e suficient ca să devină convingător: e o poveste, sunt lacrimi, tremurături de mâini, înghițit în sec. Poze, filmulețe. Se leagă. Fiecare dintre cei care judecă speculează pe baza unor informații incomplete sau inventate, se lasă pradă intuiției, nu avea cum să fie așa. Dar excentricismul bate la ochi. Anumite facte scoase din context. Sau, dimpotrivă, puse intenționat acolo. Inclusiv ”de ce abia acum?”. Indiferent care este adevărul, separ omul în viața lui privată de omul artist și mă mulțumesc cu artistul. Dar sunt intrigată, Unii simt în sfârșit nevoia să vorbească. Iar alții scurmă în rahatul cel nou. Deocamdată las în coadă de pește.

Pe toate drumurile, pe toate gardurile: carpe diem, trăiește momentul, profită de ocazie, timpul trece etc. Nu departe de adevăr. De anumite momente trebuie profitat. Știul unul pe care îl regret până mor. Am mai scris. Restul... Dar de ce să mă agit, să mă obosesc să-mi umplu o zi cu ceva de care probabil nu am chef, doar ca să nu fi trecut degeaba? De ce să nu profit să dorm, de exemplu, când am ocazia, fiindcă am nevoie de somn? De ce e musai să-mi pară rău de timpul care a trecut și pe care nu l-am fructificat? Ce caută toți aceia care caută paiul în ochi și îmi provoacă remușcări inutile, ce caută ei în viața mea?

De ce sunt în parapon cu iepurașul de Paști? Nu mi-a făcut nimic, zău. E nevinovat. Doar asocierea acestei sărbători cu acest simbol mă enervează. Iepurașul de Paști aduce și el ceva. Ca Moș Crăciun. Și acum îmi stă undeva pe creier secvența aia de la tv în care un adult întreba niște copii ”și ce ai vrea să-ți aducă iepurașul de Paști?” iar copiii răspundeau râzgâiați, fâstâciți etc diverse. La noi nu venea niciodată iepurașul. Nici măcar cu haine noi, ca la alde vară-mea care se primeneau și cu acest scop, și fiindcă se făceau mari și nu mai încăpeau în cele vechi. Nu exista. Erau suficiente ouăle, drobul și cozonacii. Nici măcar găinile nu aveau vreo semnificație (din care cauză pe ele le ador, fiindcă ele sunt autoarele ouălelor și fiindcă îmi sunt simpatice). Nici căutatul de ouă nu exista. e doar o distracție ieftină, o încercare eșuată de a alunga plictiseala din spatele sărbătorii, ce naiba să faci atâtea zile în afară să mănânci și să te vezi cu familia? Cunosc și pe-aici unii care la a treia zi liberă intră în sevraj de cumpărături, fiindcă toate magazinele sunt închise. Mă rog, mă oprisem la iepurașul de Paști. Trebuie să mă împac puțin cu el anul ăsta și să cos 3 rucsaci cu urechi și coadă de iepure. Fie, nu-s pentru mine. Și tot nu înțeleg ce atâta nebunie cu iepurașul...

Revii cu regularitate în visurile mele. Uneori ești afectuos și dornic și mă bucur, alteori distant, neinteresat, mă ignori, iar eu cad în pasele mele fataliste, cerșetoare de atenție. Apoi vii și ești iarăși afectuos. Ieri te-am întrebat dacă îți amintești noaptea aceea de iunie în care ai rămas la mine, iar eu m-am plâns de altcineva și nu am realizat că aproape mi se împlinise ceea ce-mi dorisem cu atâta ardoare. Te-am întrebat dacă vrei să repetăm acea noapte și s-o lăsăm să se termine altfel, fiindcă eu de fapt nu te-am uitat niciodată și nu am încetat niciodată să... și ai acceptat.

...toate acestea în contextul unei nopți prost dormite lângă un copil bolnav

Noaptea în care a venit în sfârșit momentul mult visat, noaptea în care mi s-ar fi putut îndeplini dorința pe care am purtat-o cu mine cu atâta ardoare, noaptea în care m-am plâns de altcineva, în care nu am lăsat să se întâmple nimic. Regret pentru tot restul vieții sau îmi doresc a doua șansă. Fiindcă dorințele se pot îndeplini într-adevăr. Mai e nevoie doar de efort personal și de puțină magie ca să te întâlnesc din nou, Charlot.

Am visat mai alaltăieri că se inventase un dispozitiv în formă de telefon din-ăla clasic, fără receptor, cu disc, dar fără cifre, cu un nume ciudat din 4 litere (nu mi-l mai amintesc) care funcționează pe baza unui app. Cu ajutorul lui poți crea la comandă holograma unei persoane dragi care-ți poate fi alături când ai nevoie de ea, căreia îi simți căldura trupului când o îmbrățișezi, care gustă din bunătățile pe care le ai în frigider. În noaptea aceea mi l-am dorit pe Dn lângă mine, iar dorința mi s-a împlinit instant, mulțumind tehnologiei.

nu am mai visat de mult că zbor

Vreau să fac totul în același timp. În ritmul ăsta nu voi face nimic, fiindcă nu știu cu ce să încep. Mă afund într-o groapă fără ieșire. Dacă ar fi să plec de-acasă, nu aș avea unde să mă duc. Nici nu-mi va fi bine, dacă gândesc în continuare așa. Cum îți așterni, așa dormi. Ești ceea ce gândești. Bine faci, bine găsești. Dumnezeu e o parte din tine. Tu ești o parte din Dumnezeu. Uit de Dumnezeu, uit de mine. De fapt EB nu a fost niciodată prietena mea. Nu a interesat-o. Nu am niciun sentiment față de ea. Nici măcar dispreț. Se enervează pe mine în absența mea, iar eu aflu. Ce pot face cu ea, decât să mă doară-n pix și să-mi văd de ale mele? 

Am atâtea de făcut, cu ce să încep?

Retrospectiva anului: o colecție de fotografii, cam toate în fața aceluiași dulap. Nu pot să mă abțin și las răutatea asta aici, ca să nu mă evervez de la atâta simplitate. În fond și la urma urmei sunt ale unei persoane inocente. În altă ordine de idei, încă e ceață în ceea ce privește ceea ce cred că vreau să fac anul viitor. To stay creative și să îndrăznesc niște egoisme. :)

Cred că în preajma acestui Crăciun m-am relaxat prea tare, ca să nu dau vina pe faptul că am copiii acasă și nu mai pot face nimic de ei. Ce atâtea pregătiri? Nu le mai găsesc sensul deloc. Nu mai pot să mă bucur. Azi (încă mai) e duminică?

Prima zi ”liniștită” de după (să zicem) o săptămână sau două de maraton este de obicei o zi pierdută. E o zi în care nu fac nimic concret, deși deseori mă bucur de ea că vine și îmi propun să fac și să dreg. Însă apar alte piedici care îmi ruinează începutul zilei și implicit și restul, ca și cum restul nu ar fi totuși suficient timp ca să încep ceva. Nu. Iar starea mea de spirit capătă o notă depresivă. Nu am chef de nimic și îmi sunt inutilă mie însămi în același timp. E ora prânzului și încă mai am timp să scot tiparul ăla de brăduleți din stofă și să decupez câțiva brăduleți. Să-mi imaginez că altfel aș fi putut lua micul dejun cu o amică la un magazin suedez de mobilă sau că aș fi putut face și o vizită medicului pediatru (din fericire nu-i muss). Niciuna dintre ele, dar stau cu un copil bolnav acasă și asta e scuza mea ca să nu fac nimic. Trăiască serialele și filmele artistice!

Se anunță un an promițător, provocări noi, schimbări ce pot avea loc cu mult curaj. Mercur retrograd în trei semne de apă. Îmi voi pierde iarăși capul prin nori. Am un mic ajutor pentru a mă susține pe linia de plutire. Îmi place la nebunie cuvântul artefact și îmi place să abuzez de el. Selfie-urile în oglindă se izbesc de un artefact, aparatul foto care stă în drum. My heart beats like jungle drum.
Ce bine când există artefacte care îmi ușurează decizia, care șterg chinuri cu buretele, chiar și când rămân resturi de cretă. Anul viitor evit petrecerea lui fi-miu cu familia. Și mă simt enorm de bine. Aș vrea să hiberbez.

Doza de încredere a căzut brusc la zero. Invers proporțional cu doza de mizantropism. Pentru că am fost prinsă pe picior greșit, într-un moment de slăbiciune și de naivitate. Ștergătorii de clanțe vor fugi de la ușa mea mâncând pământul. Vreau să fiu lăsată în pace.

O să par obraznică și infatuată, dar am în friends list o colecție de (ca să nu zic proști) săraci cu duhul. Dacă ar fi să-i șterg, aș mai rămâne doar cu vreo 2-3 care mă cred ei pe mine săracă cu duhul. Deci...